Aristotel

Fiul medicului din Stagira

Aristotel se naște la Stagira, în nordul Greciei. Tatăl lui era medicul regelui Macedoniei, iar de la el moștenește, probabil, gustul pentru observație. La 17 ani vine la Atena și intră în Academia lui Platon, unde rămâne douăzeci de ani, întâi ca elev, apoi ca profesor.

După moartea lui Platon pleacă din Atena. Pe insula Lesbos studiază animale marine. Apoi regele Filip îl cheamă să-l educe pe fiul său, viitorul Alexandru cel Mare.

În 335 î.Hr. își deschide propria școală la Atena, Liceul. Discuta cu elevii plimbându-se pe o alee acoperită, peripatos, de aceea elevii lui au fost numiți peripatetici. După moartea lui Alexandru, atenienii, care urau Macedonia, îl acuză de lipsă de evlavie. Pleacă, spunând, după tradiție, că nu vrea să-i lase pe atenieni să păcătuiască a doua oară împotriva filozofiei.

Elevul care nu-și copiază profesorul

Aristotel păstrează multe de la Platon: încrederea în rațiune, căutarea esenței, ideea că lumea are o ordine. Dar respinge lumea separată a Ideilor. Dacă Ideea de cal e în altă parte, cum ne ajută să înțelegem calul din fața noastră? E ca și cum ai explica un lucru dublându-l.

Ne sunt dragi amândoi, dar e de datoria noastră să punem adevărul mai presus de prieteni.Aristotel, Etica nicomahică I.6 (reformulat)

Evul Mediu a transformat fraza într-un proverb: „Platon mi-e prieten, dar adevărul îmi e și mai prieten.”

O hartă a întregii cunoașteri

Aristotel a vrut să cuprindă tot ce se poate ști și să-l ordoneze. Scrierile lui publicate, dialoguri admirate pentru stil, s-au pierdut aproape toate. Ne-au rămas în schimb notițele de curs de la Liceu: dense, uneori neterminate, editate abia în secolul I î.Hr.

Știință (la Aristotel): cunoașterea unui lucru prin cauzele lui. Nu ajunge să știi că ceva se întâmplă; trebuie să știi de ce. Exemplu: un marinar știe că după furtună marea e agitată; un om de știință știe de ce.

El împarte științele după scopul lor: cele teoretice caută adevărul (fizica, matematica, metafizica), cele practice caută acțiunea bună (etica, politica), cele productive caută să facă ceva (retorica, poetica).

Zece feluri de a spune ce este un lucru

Când vorbim despre ceva, putem spune despre el lucruri de feluri diferite: cât de mare este, unde este, ce face. Aristotel numără zece asemenea feluri, pe care le numește categorii.

Categorie („ce se spune despre ceva”): unul dintre cele mai generale tipuri de predicat. Prima categorie, substanța, este lucrul însuși. Celelalte nouă spun ceva despre o substanță și nu pot exista fără ea: nu există „înalt” fără ceva înalt.

Substanță (gr. ousia): ceea ce există de sine stătător și poartă însușirile. Atenție: nu înseamnă „material chimic”, ca în vorbirea de azi. Exemplu: Ana este o substanță; „studentă” sau „obosită” sunt însușiri ale ei.

Silogismul

Aristotel este primul care studiază gândirea după formă, nu după conținut. A observat că unele raționamente sunt valabile oricare ar fi cuvintele din ele, doar datorită felului în care sunt legate.

Silogism: raționament în care din două premise rezultă cu necesitate o concluzie. Termenul care apare în ambele premise, dar nu și în concluzie, se numește termen mediu: el face legătura.

În exemplul clasic, termenul mediu este „om”. Dacă înlocuiești cuvintele cu litere, forma rămâne valabilă: dacă toți B sunt A și C este B, atunci C este A.

Atenție: forma garantează doar trecerea corectă. „Toate pisicile zboară; Tom e pisică; deci Tom zboară” este un silogism corect ca formă, dar cu o premisă falsă. Pentru o concluzie adevărată ai nevoie de ambele: formă corectă și premise adevărate.

Inducție și deducție

Silogismul coboară de la general la particular. Dar de unde avem regulile generale? Aici Aristotel se desparte iar de Platon: din experiență. Observăm multe cazuri și descoperim ce au în comun.

Inducție: urcarea de la cazuri particulare la o regulă generală. Deducție: coborârea de la o regulă generală la cazuri particulare, cu necesitate.

Știința, spune Aristotel, își prezintă rezultatele deductiv, ca o demonstrație. Dar se hrănește din inducție. Tot așa ajungem la definiții: spunem genul din care face parte un lucru și diferența care îl deosebește de celelalte din același gen.

Definiția clasică: „Omul este un animal rațional.” „Animal” este genul, „rațional” este diferența specifică.

Materie și formă

În locul celor două lumi ale lui Platon, Aristotel pune o pereche de concepte care se află în fiecare lucru.

Materie (gr. hyle): din ce este făcut un lucru. Formă (eidos, morphe): ce face ca lucrul să fie ceea ce este, structura și esența lui. Atenție: „forma” nu e doar contur exterior. Forma unui ochi este capacitatea de a vedea.

Cele două nu există niciodată separat. Nu găsești nicăieri bronz „pur”, fără nicio formă, și nici formă de statuie fără ceva din care să fie făcută. Lucrul concret, compus din amândouă, este substanța.

Exemplul lui Aristotel: o statuie de bronz. Bronzul este materia, chipul pe care îl dă sculptorul este forma. Același bronz putea deveni un vas: materia e aceeași, lucrul e altul.

Potență și act: cum e posibilă schimbarea

Parmenide spusese că schimbarea e imposibilă: ar trebui ca ceva să iasă din nimic. Aristotel găsește o cale de mijloc. Între „a fi” și „a nu fi” mai există ceva: „a putea fi”.

Potență (gr. dynamis): ceea ce un lucru poate deveni. Act (energeia): ceea ce lucrul este efectiv, acum. Ghinda nu este stejar, dar nici nu e „nimic”: e stejar în potență. Schimbarea este trecerea de la potență la act.

Entelehie (de la telos, „scop”): faptul că scopul este deja prezent în lucru și îi conduce dezvoltarea. Ghinda nu poate deveni măr, ci doar stejar.

La fel, un copil este un adult în potență, iar un student la medicină, un medic în potență. Dar cel care a terminat studiile și doarme este tot medic în act: are știința, chiar dacă n-o folosește chiar acum.

Cele patru cauze

A cunoaște un lucru înseamnă a-i cunoaște cauzele. Aristotel arată că sunt patru întrebări „de ce?” diferite, iar o explicație completă le răspunde la toate.

Cauză (gr. aitia): la Aristotel, orice răspuns la întrebarea „de ce?”. Mai larg decât cuvântul de azi, care înseamnă de obicei doar „ce a declanșat”.

Cea mai importantă este cauza finală, scopul. Aristotel vede scopuri peste tot în natură: dinții din față sunt ascuțiți ca să taie, rădăcinile cresc în jos ca să hrănească planta. „Natura nu face nimic în zadar.”

Teleologie: explicarea lucrurilor prin scopul lor. Știința modernă, de la Galilei încoace, a renunțat în mare parte la ea în fizică, dar în biologie întrebarea „la ce folosește?” a rămas.

Primul motor nemișcat

Totul în lume se mișcă, iar orice mișcare are un motor. Aristotel dă un exemplu: piatra e mișcată de băț, bățul de mână, mâna de om. Dar șirul nu poate merge înapoi la nesfârșit, altfel n-ar exista nicio mișcare. Trebuie să existe un prim motor care mișcă fără să fie el însuși mișcat.

Cum poate mișca ceva fără să se miște? Așa cum un lucru iubit îl mișcă pe cel care îl iubește: ca scop, nu prin împingere. Lumea tinde spre el.

Motorul nemișcat: principiul suprem al lumii, formă pură, fără materie. Este gândire care se gândește pe sine. Nu creează lumea și nu se ocupă de ea; este Dumnezeul filozofilor, nu al rugăciunii.

Trei trepte ale vieții

Aristotel a fost și un mare biolog. A descris sute de specii de animale, multe din observație directă, și a încercat să le clasifice. De la el pornește ideea unei „scări a naturii”, de la neînsuflețit la om.

Suflet (la Aristotel): forma unui corp viu, ceea ce îl face să trăiască. Corpul este materia, sufletul este forma. Atenție: nu e o ființă separată, închisă în trup, ca la Platon. Așa cum vederea este „sufletul” ochiului, sufletul este viața trupului.

Plantele au suflet vegetativ: se hrănesc, cresc, se înmulțesc. Animalele au, în plus, suflet senzitiv: simt, doresc, se mișcă. Omul le are pe amândouă, plus rațiunea (nous): gândește.

Urmarea: dacă sufletul e forma trupului, el nu poate exista separat de trup, așa cum forma statuii nu există fără bronz. Aristotel face o singură excepție, neclară: o parte a rațiunii, intelectul activ, care nu ar fi legată de trup.

Ce este fericirea?

Orice facem, facem pentru ceva. Înveți ca să iei examenul, îl iei ca să ai diploma, o ai ca să găsești o slujbă. Dar lanțul trebuie să se oprească undeva, la un bine pe care îl vrem pentru el însuși. Toți îl numesc fericire. Problema e că nu sunt de acord ce este.

Eudaimonia: fericirea ca înflorire, ca viață reușită. Nu un sentiment de moment, ci felul în care merge o viață întreagă.

Aristotel o definește prin ce este propriu omului. Un flautist bun cântă bine la flaut; un om bun face bine ce e propriu omului, adică trăiește după rațiune. Fericirea este activitatea sufletului după virtute, de-a lungul unei vieți întregi.

O rândunică nu face primăvară, nici o singură zi; tot așa, o zi sau un timp scurt nu fac un om fericit.Aristotel, Etica nicomahică I.7 (reformulat)

Virtutea ca măsură

Spre deosebire de Socrate, Aristotel nu crede că ajunge să știi binele. Virtutea etică se învață prin exercițiu, ca o meserie sau un sport. Devii curajos făcând fapte curajoase, cumpătat făcând fapte cumpătate. Cu timpul, ele devin o a doua natură.

Virtute etică: o dispoziție statornică, câștigată prin obișnuință, de a alege măsura potrivită. Ea stă la mijloc între două vicii: unul prin lipsă, altul prin exces.

Mijlocul nu este o medie aritmetică. E „mijlocul pentru noi”, care depinde de om și de situație, și îl găsește înțelepciunea practică (phronesis): priceperea de a vedea ce e potrivit aici și acum. Ea nu se învață din cărți, ci din experiență.

Unele fapte nu au mijloc: nu există o „cantitate potrivită” de furt sau de minciună. Ele sunt rele în sine.

Prietenia

Nimeni, spune Aristotel, n-ar vrea să trăiască fără prieteni, chiar dacă ar avea toate celelalte bunuri. Prietenia este puntea dintre omul singur și comunitate. El deosebește trei feluri, după ce anume iubim la celălalt.

Doar prietenia oamenilor buni este deplină: fiecare vrea binele celuilalt de dragul lui. E rară, se clădește greu, dar durează. Celelalte două se destramă când dispar folosul sau plăcerea.

Dreptate (la Aristotel): virtutea vieții în comun. Cea distributivă împarte bunurile și onorurile după merit; cea corectivă repară o pagubă, indiferent cine e păgubitul.

Omul, animal politic

Pentru Platon, oamenii trăiesc împreună din nevoie: nimeni nu își ajunge singur. Pentru Aristotel, viața în comun e mai mult decât o necesitate: ține de natura noastră. Dovada e vorbirea. Animalele își pot semnala plăcerea și durerea; omul poate discuta ce e util, ce e drept și ce e nedrept.

Animal politic (zoon politikon): ființă care se împlinește doar în cetate (polis). Cine nu are nevoie de comunitate, spune Aristotel, este fie fiară, fie zeu.

Comunitățile cresc pe trepte: familia, apoi satul, apoi cetatea. Abia cetatea este autarhică, își ajunge sieși. Ea apare ca să putem trăi, dar există ca să putem trăi bine.

Trebuie spus limpede: Aristotel socotea „naturală” și sclavia, și inferioritatea femeii. Erau prejudecăți ale vremii lui, pe care argumentele lui nu le justifică.

Cine conduce și pentru cine

Aristotel nu începe, ca Platon, de la cetatea ideală. Școala lui a strâns și a comparat 158 de constituții ale cetăților grecești; s-a păstrat doar cea a Atenei.

Clasifică guvernările după două întrebări: câți conduc (unul, câțiva, mulți) și în folosul cui. O guvernare e bună dacă servește binele comun și deviată dacă îi servește doar pe cei de la putere.

Care e cea mai bună în practică? Politia, o democrație moderată, sprijinită pe o clasă de mijloc puternică. Când nu există nici foarte bogați, nici foarte săraci, cetatea e stabilă. E aceeași idee ca în etică: măsura dintre extreme.

Constituție (la Aristotel): felul în care e organizată cetatea, cine are puterea și în ce scop. Nu doar un text de lege.

De ce ne plac poveștile triste

În Poetica, Aristotel răspunde lui Platon, care voia să-i alunge pe poeți din cetate. Arta nu e o copie a unei copii, ci o cale de cunoaștere.

Mimesis („imitație”): arta imită viața, dar nu ca istoria, care spune ce s-a întâmplat, ci arătând ce s-ar putea întâmpla. De aceea poezia e „mai filozofică” decât istoria: vorbește despre general.

Katharsis („purificare”): efectul tragediei asupra spectatorului. Trăind mila și frica pentru erou, el se eliberează de ele și iese din teatru mai limpede.

Tragedia bună are o singură acțiune, unitară, cu început, mijloc și sfârșit. Regula strictă a „celor trei unități” (acțiune, timp, loc) e o invenție de mai târziu.