Socrate

Un atenian ciudat

Socrate se naște la Atena, pe la 470 î.Hr. După tradiție, tatăl lui era cioplitor în piatră, iar mama, moașă. Luptă ca soldat în războaiele cetății și se arată curajos. Nu are avere, umblă desculț și petrece zile întregi în agora, piața cetății, stând de vorbă cu oricine.

Nu cere bani pentru discuțiile lui și nu scrie nimic. Cei mai mulți îl găsesc enervant, unii îl adoră. Tinerii din familiile bune îl urmează ca să-l vadă cum îi încurcă pe oamenii importanți.

Atena trece în acea vreme prin epoca ei de aur și apoi printr-o criză lungă: războiul cu Sparta (431–404 î.Hr.), pierdut, urmat de o tiranie scurtă și sângeroasă. În 399 î.Hr., democrația restaurată îl judecă pe Socrate și îl condamnă la moarte.

Sofiștii: profesori de succes

În democrația ateniană, cine vorbește bine câștigă procese și voturi. Apar așadar profesori care predau, contra cost, arta de a convinge: sofiștii (de la sophos, înțelept). Ei învață un tânăr să susțină orice poziție și chiar să facă argumentul mai slab să pară mai tare.

În spatele acestei meserii stă o idee filozofică. Protagoras spune: „Omul este măsura tuturor lucrurilor.” Ce mi se pare mie adevărat este adevărat pentru mine, ce ți se pare ție, pentru tine.

Relativism: ideea că nu există adevăr sau bine valabil pentru toți, ci doar păreri, care depind de om, de loc sau de epocă. Exemplu: „Ce e drept la noi poate fi nedrept la vecini, și nimeni nu are dreptate.”

Socrate are aceeași temă ca sofiștii, omul, dar răspunsul opus. El crede că există un bine adevărat pentru toți și că îl putem căuta împreună, prin rațiune.

Cum îl cunoaștem: trei portrete

Socrate nu a scris nimic. Pentru el, gândirea trăiește în dialog, între oameni care se pot întreba și corecta. Un text nu răspunde la întrebări.

De aceea îl cunoaștem doar din ce au scris alții, iar portretele nu se potrivesc. La Platon, el e un gânditor profund. La Xenofon, un sfătuitor practic și evlavios. Aristofan îl arată, într-o comedie, ca pe un sofist caraghios, suspendat într-un coș ca să cerceteze cerul.

Problema socratică: întrebarea, fără răspuns sigur, despre cât din ce spune „Socrate” în dialogurile lui Platon îi aparține lui Socrate și cât lui Platon. De obicei se socotesc mai apropiate de Socrate cel real dialogurile de tinerețe ale lui Platon și Apologia.

„Știu că nu știu”

Un prieten al lui Socrate, Chairefon, merge la oracolul de la Delfi și întreabă dacă există cineva mai înțelept decât Socrate. Răspunsul: nimeni. Socrate e uimit, pentru că el știe că nu e înțelept. Ca să înțeleagă ce a vrut să spună zeul, pornește să-i cerceteze pe cei socotiți înțelepți: politicieni, poeți, meșteșugari.

Descoperă de fiecare dată același lucru: ei cred că știu lucruri pe care nu le știu. Meșteșugarii își cunosc bine meseria, dar se cred pricepuți și la treburile cetății. Singurul avantaj al lui Socrate este că nu pretinde să știe ce nu știe.

Nici eu nu știu nimic frumos și bun, dar el crede că știe, pe când eu nici nu cred că știu.Platon, Apologia lui Socrate 21d (reformulat)

Fraza „știu că nu știu nimic” este o formulare de mai târziu. Sensul ei: înțelepciunea începe când îți cunoști limitele. „Cunoaște-te pe tine însuți”, inscripția de la Delfi, devine programul lui Socrate.

Binele și virtutea

Ce vrea Socrate să afle? Un singur lucru, cel mai important: ce este binele pentru om și cum se trăiește o viață bună.

Virtute (gr. aretē): excelența unui lucru, puterea lui de a fi bine ceea ce este. Aretē a unui cuțit este să taie bine, a unui ochi, să vadă bine. Atenție: în română „virtute” sună a cumințenie; în greacă înseamnă mai degrabă „a fi foarte bun la ceva”.

Atunci care este aretē a omului? Socrate răspunde: a avea un suflet bun. Prin suflet (psyche) el nu înțelege o umbră care pleacă la moarte, ci partea din noi care gândește și alege: sinele adevărat.

Virtuțile tradiționale (curajul, dreptatea, cumpătarea, evlavia) sunt toate fețe ale acestei excelențe a sufletului. Iar fiindcă virtutea vine din cunoașterea binelui, ea poate fi, într-un fel, învățată.

Un dialog despre curaj

Metoda lui Socrate se vede cel mai bine în acțiune. În dialogul Lahes, Platon îl pune să discute despre curaj cu doi generali atenieni. Doi oameni care au condus armate ar trebui să știe ce e curajul. Rezumat, dialogul arată ca în schema alăturată.

Respingere (gr. elenchos): verificarea unei afirmații prin întrebări, până când se vede că duce la o contradicție cu alte lucruri pe care interlocutorul le acceptă. Nu e o ceartă: Socrate folosește doar ce spune celălalt.

Aporie („fără ieșire”): momentul în care toate răspunsurile au căzut și nu se mai vede nicio cale. Pare un eșec, dar este un câștig: falsa siguranță a dispărut, iar căutarea poate începe.

Exemplu de azi: „Un prieten e cineva care te ajută.” Dar și un vânzător te ajută. „Atunci cineva care te ajută fără să câștige ceva.” Dar și un străin poate face asta o dată. Și așa mai departe.

De la exemple la esență

Când îl întrebi pe cineva „ce este dreptatea?”, de obicei răspunde cu un exemplu: „să-ți plătești datoriile”. Socrate nu vrea exemple. Vrea ce au în comun toate exemplele, ceea ce face ca ele să fie exemple de dreptate.

Definiție (la Socrate): răspunsul la întrebarea „ce este X?”, adică esența lui X. Esența este ceea ce găsim în toate cazurile de X și numai în ele. Exemplu: toate triunghiurile, mari sau mici, au trei laturi; asta este esențial, mărimea nu.

Drumul de la cazuri particulare la ideea generală se numește inducție. Aristotel îi va recunoaște lui Socrate tocmai aceste două merite: raționamentele inductive și definiția generală.

Exercițiu: dă trei exemple de prietenie, apoi încearcă să spui singurul lucru pe care îl au toate în comun. Vei vedea de ce dialogurile durau atât.

Maieutica: arta moașei

Socrate se compară cu mama lui. O moașă nu naște ea copilul, ci ajută mama să nască. La fel, el nu „are” înțelepciune pe care s-o dea altora. Îi ajută doar pe alții să aducă pe lume gândurile lor și apoi verifică dacă sunt sănătoase sau doar „ouă de vânt”, păreri goale.

Maieutică („arta moșitului”): metoda prin care profesorul, prin întrebări, îl ajută pe elev să descopere singur adevărul. Cunoașterea de sine nu se poate primi de-a gata; fiecare trebuie s-o găsească în el însuși.

Ironie socratică: felul lui Socrate de a se prezenta ca neștiutor și de a-și lăuda interlocutorul („tu, care știi atâtea…”), ca să-l facă să vorbească. Unii au văzut în ea modestie sinceră, alții un șiretlic.

Ce prețuiești mai mult?

Pentru Socrate, toată filozofia se reduce la o grijă: grija pentru suflet. Din starea sufletului vine tot binele omului. Un suflet condus de rațiune și de cunoaștere este ordonat; unul condus de ignoranță se împrăștie după bunuri care nu-l pot umple.

Nu ți-e rușine să te îngrijești de bani, de faimă și de onoruri, dar să nu te îngrijești de înțelepciune, de adevăr și de cum să-ți faci sufletul cât mai bun?Platon, Apologia 29e (reformulat)

Eudaimonia: fericirea în sens grecesc. Nu este o stare plăcută de moment, ci o viață reușită, împlinită. Pentru Socrate, ea vine din sufletul bun, nu din ce ai.

Exemplu: doi studenți iau aceeași notă mare. Unul a copiat, celălalt a învățat. Bunul exterior, nota, e același. Ce rămâne în fiecare dintre ei este foarte diferit.

„Nimeni nu greșește de bunăvoie”

Una dintre cele mai surprinzătoare idei ale lui Socrate: nimeni nu face răul știind că e rău. Toți vrem binele nostru. Cine face o nedreptate crede, de fapt, că îi va fi bine așa: se înșală asupra binelui.

Intelectualism etic: poziția după care virtutea este o formă de cunoaștere, iar răul vine din ignoranță. Cine știe cu adevărat ce e bine, face binele.

Urmarea este importantă: cel care greșește nu trebuie urât, ci învățat. Și, pentru că nedreptatea strică sufletul celui care o face, Socrate susține că e mai bine să suferi o nedreptate decât să o faci.

Obiecția vine repede, iar Aristotel o va formula: uneori știm foarte bine ce e bine și facem totuși altceva. Știi că trebuie să înveți pentru examen și deschizi din nou telefonul. Socrate ar răspunde poate: atunci nu știai cu adevărat.

Acuzat de cetate

În 399 î.Hr., trei cetățeni îl dau în judecată pe Socrate. Acuzația are două părți: nu cinstește zeii cetății și aduce zei noi; strică tineretul. În spate stau și alte nemulțumiri: câțiva dintre tinerii care îl urmaseră ajunseseră trădători sau tirani, iar întrebările lui făcuseră de râs mulți oameni importanți.

„Zeii noi” erau o aluzie la daimonion, vocea lăuntrică despre care vorbea Socrate. Ea nu-i spunea niciodată ce să facă, ci doar îl oprea când era pe cale să greșească.

Apărarea lui, pe care Platon o redă în Apologia, nu cere milă. Socrate explică de ce filozofează și spune că nu se va opri, chiar dacă ar fi achitat cu această condiție. Când e întrebat ce pedeapsă propune, cere, ironic, să fie hrănit pe cheltuiala cetății, ca un erou. Juriul îl condamnă la moarte.

O viață fără cercetare nu merită trăită.Platon, Apologia 38a (reformulat)

Ultimele zile

Execuția se amână aproape o lună: în acest timp, o corabie sacră e plecată spre insula Delos, iar cetatea nu are voie să execute pe nimeni. Prietenii pregătesc evadarea. În dialogul Criton, Socrate refuză: toată viața a trăit sub legile Atenei și a profitat de ele. Să le încalce acum, doar pentru că i-au adus un rău, ar însemna să răspundă la nedreptate cu nedreptate.

În ultima zi, după Phaidon, discută cu prietenii despre nemurirea sufletului, liniștit, apoi bea otrava. Cuvintele lui de pe urmă: „Criton, îi datorăm un cocoș lui Asclepios.” Era jertfa pe care o aduceau cei care se vindecau.

De aceea Socrate este numit uneori „martirul filozofiei”: a arătat că gândurile lui nu erau doar vorbe. A trăit și a murit după ele.

Fără școală, dar cu mulți urmași

Socrate nu a întemeiat o școală: ar fi contrazis tot ce credea despre căutarea comună. Totuși, după moartea lui, mai mulți elevi au pornit pe drumuri proprii, fiecare ducând mai departe o parte din el.

Aristip a păstrat ideea că scopul vieții este fericirea, dar a înțeles-o ca plăcere: de aici școala cirenaicilor. Antistene a păstrat disprețul pentru bunurile exterioare și l-a dus la extrem: de aici cinicii, iar cel mai faimos dintre ei, Diogene, trăia, se spune, într-un butoi.

Cel mai important moștenitor rămâne Platon. Întrebarea lui Socrate „ce este X?” devine la el teoria Ideilor.