Presocraticii

Oameni de la marginea lumii grecești

Primii filozofi nu trăiesc la Atena. Trăiesc în colonii: în Ionia, pe coasta Asiei Mici (azi Turcia), și în Grecia Mare, adică sudul Italiei și Sicilia. Sunt orașe-port bogate, unde corăbiile aduc mărfuri și cunoștințe: astronomia babilonienilor, geometria egiptenilor, banii.

Cine vede multe popoare vede și mulți zei, fiecare cu alte povești. Care poveste e adevărată? Și se poate afla altfel decât crezând pe cuvânt?

Presocratici: nume dat de istoricii moderni gânditorilor greci dinaintea lui Socrate. Atenție: nu e strict o etichetă de calendar. Democrit, de exemplu, a trăit mai mult decât Socrate. Îi unește tipul de întrebare: despre natură, nu despre om.

De la mythos la logos

În poemele lui Homer și Hesiod, natura este condusă de zei cu chip și patimi omenești. Tunetul este mânia lui Zeus. Un asemenea răspuns se primește și se crede; nu are rost să-l verifici.

Mythos și logos: două feluri de a explica. Mythos înseamnă poveste: lumea e explicată prin fapte ale zeilor. Logos înseamnă cuvânt, socoteală, rațiune: lumea e explicată prin cauze naturale, iar explicația poate fi argumentată și criticată. Exemplu: „s-a stricat telefonul pentru că am ghinion” față de „s-a stricat pentru că bateria s-a umflat”.

Trecerea nu a fost bruscă: presocraticii mai vorbesc de zei. Noutatea este că își dau motivele, iar următorul gânditor le poate contesta.

Cum îi cunoaștem: din cioburi

Niciun presocratic nu ne-a rămas întreg. Mulți au scris câte o carte, de obicei numită Despre natură, dar toate s-au pierdut. Știm ce au spus doar pentru că autori de mai târziu i-au citat sau i-au rezumat, ca să le dea dreptate sau ca să-i combată.

Fragment: o frază a unui presocratic păstrată, cuvânt cu cuvânt, într-o carte a altcuiva. Rezumatele părerilor lor, scrise de alți autori, se numesc doxografie (de la doxa, părere).

În 1903, filologul german Hermann Diels a adunat toate aceste cioburi într-o singură culegere. Și azi fragmentele se citează după numerotarea lui: de exemplu „Heraclit, B 91”.

De aceea, despre presocratici spunem des „după tradiție” sau „se pare”.

Thales: totul este apă

Lumea arată nesfârșit de variată: pietre, plante, animale, stele. Primii filozofi bănuiesc că sub această varietate se ascunde ceva unic, din care vin toate și în care se întorc toate.

Archē (gr. „început”, „principiu”): temeiul ultim al lucrurilor, ceea ce rămâne la bază în toate schimbările. Nu e doar ce a fost „la început”, ci ce stă și acum dedesubt. Exemplu: toate mobilele dintr-un magazin sunt diferite, dar toate sunt din lemn.

Thales din Milet, socotit de Aristotel primul filozof, răspunde: apa. Aristotel ghicește de ce: hrana și semințele sunt umede, iar viața nu există fără apă. Apa are în plus o însușire rară: o vedem ca lichid, ca gheață și ca abur.

Pentru Thales, archē se mișcă singură, deci este vie: „totul e plin de zei”, ar fi spus el, gândindu-se la magnet.

Hilozoism (hyle, materie + zoe, viață): ideea că materia însăși este vie și se mișcă singură.

Thales era și om practic. După tradiție, a prezis eclipsa de soare din anul 585 î.Hr. și a măsurat înălțimea piramidelor după umbra lor.

Anaximandru: nelimitatul

Elevul lui Thales vede o problemă. Apa este umedă și rece. Cum ar putea ieși din ea focul, care e uscat și cald? Un element anume nu poate fi archē, pentru că are deja un caracter și se opune altora.

Apeiron („fără margini”): archē după Anaximandru. Este nelimitat ca întindere și nedeterminat ca însușiri: nici cald, nici rece, nici umed, nici uscat. Din el se desprind perechile de contrarii, iar lucrurile se întorc în el.

Contrariile se luptă și își iau locul pe rând: vara „încalcă” iarna, apoi iarna „plătește” vara. Anaximandru o spune ca într-un tribunal: lucrurile își plătesc unele altora pedeapsa pentru nedreptate, după rânduiala timpului (reformulat).

Tot lui i se atribuie prima hartă a lumii cunoscute și o idee îndrăzneață: Pământul, în formă de cilindru scurt, plutește liber în mijlocul lumii, fără să se sprijine pe nimic.

Anaximene: mai rar, mai des

Al treilea milesian revine la ceva concret: aerul. Dar aduce o idee nouă, cea mai importantă din școala lor: cum devine un lucru altul.

Condensare și rarefiere: aerul se îndesește sau se rărește. Rărit, devine foc. Îndesit, devine vânt, nor, apă, pământ, piatră. Deosebirile de calitate (cald, rece, moale, tare) vin dintr-o deosebire de cantitate: cât de strâns este materialul.

Experimentul lui: suflă în palmă cu gura deschisă, iar aerul e cald; cu buzele strânse, e rece. Explicația e greșită, dar căutarea unei legi a schimbării e foarte modernă.

Pitagora: totul este număr

Pitagora întemeiază la Crotona, în sudul Italiei, o comunitate cu reguli stricte, asemănătoare unei mănăstiri. Descoperirile erau atribuite maestrului, așa că e greu de spus ce a gândit el însuși și ce elevii lui.

Pitagoreicii descoperă ceva uimitor la o coardă care vibrează. Dacă o scurtezi la jumătate, sună octava. La două treimi, cvinta. La trei sferturi, cvarta. Armonia pe care o auzi este, de fapt, un raport simplu de numere.

De aici o idee mare: esența lucrurilor nu e un material, ci o ordine, iar ordinea se poate scrie în numere. Numărul pune limită nelimitatului și face din haos un cosmos.

Cosmos („ordine”, „podoabă”): lumea înțeleasă ca întreg ordonat și frumos. Pitagoreicii, după tradiție, au folosit primii cuvântul pentru univers.

Ideea a avut o carieră lungă: fizica de azi descrie natura prin ecuații.

Sufletul care trece din trup în trup

Pitagoreicii erau și o comunitate religioasă. Credeau că sufletul este adevăratul nostru sine, că este nemuritor și că, după moarte, trece în alt trup, chiar al unui animal.

Transmigrarea sufletelor (metempsihoză): trecerea sufletului, după moarte, într-un trup nou. Scopul vieții este purificarea sufletului, ca să scape din acest ciclu. Studiul matematicii și al muzicii era, pentru ei, o cale de purificare.

Matematica i-a pus însă și în încurcătură. Diagonala unui pătrat cu latura 1 nu se poate scrie ca raport de numere întregi. Dacă totul este număr întreg, cum se poate așa ceva? Au descoperit, fără să vrea, numerele iraționale.

Empedocle: patru rădăcini și două forțe

Empedocle din Acragas, în Sicilia, propune un compromis. Nu există un singur element, ci patru, pe care le numește „rădăcini”: pământul, apa, aerul și focul. Ele nu se nasc și nu pier. Doar se amestecă și se despart.

Element: o substanță de bază, care nu se mai poate descompune în altele. Lista lui Empedocle a rămas în uz aproape două mii de ani, până la chimia modernă.

Dar cine le mișcă? Două forțe opuse: Iubirea, care unește, și Ura (Discordia), care desparte. Când domnește Iubirea, totul se contopește într-o sferă. Când domnește Ura, elementele stau complet separate. Lucrurile pe care le vedem se nasc pe drum, cât timp cele două forțe se luptă.

Exemplu: o prăjitură este un amestec, în anumite proporții, de câteva ingrediente. Pentru Empedocle, osul, carnea și sângele sunt amestecuri de elemente, fiecare cu rețeta lui.

Anaxagora: mintea pune ordine

Anaxagora din Clazomene merge și mai departe: există nenumărate feluri de substanțe, iar în fiecare lucru se află câte puțin din toate. Cum altfel, întreabă el, s-ar face din pâine păr și carne? Trebuie să fi fost deja acolo, în părți prea mici ca să le vedem.

La început, totul era un amestec în care nimic nu se deosebea. Ceva a pornit o mișcare de rotire, ca un vârtej, iar în vârtej substanțele s-au separat și s-au grupat.

Nous („minte”, „spirit”): puterea care pune în mișcare amestecul și îl rânduiește. Este prima dată când o minte apare ca principiu al lumii. Platon se va plânge că Anaxagora o folosește doar pentru primul impuls.

Anaxagora a fost primul filozof care s-a stabilit la Atena, prieten cu Pericle. A fost acuzat de lipsă de evlavie pentru că spunea că Soarele e o piatră încinsă, nu un zeu, și a trebuit să plece din oraș.

Heraclit: totul curge

Heraclit din Efes era supranumit „Obscurul”: scria în fraze scurte, ca niște ghicitori. Pentru el, întrebarea „din ce e făcută lumea?” e prost pusă. Nu există nimic stabil. Totul se naște și piere, totul trece în contrariul lui.

Nu poți intra de două ori în același râu.Heraclit, fragmentul B 91 (reformulat)

Apa e mereu alta, iar cel care intră în râu s-a schimbat și el. Mai târziu, ideea a fost rezumată în formula panta rhei, „totul curge”.

Devenire: trecerea neîncetată de la o stare la alta. Opusul ei este ființa, ceea ce rămâne neschimbat.

Simbolul lumii e focul, mereu în mișcare: un foc veșnic viu, care se aprinde și se stinge după măsură.

Lupta contrariilor și logosul

Nimic nu poate fi gândit fără opusul lui: ziua fără noapte, sănătatea fără boală, odihna fără oboseală. Rece se încălzește, cald se răcește. Tot ce se întâmplă vine din tensiunea dintre contrarii. De aceea Heraclit spune că „războiul este tatăl tuturor lucrurilor”.

Asta nu înseamnă haos. Schimbarea are o regulă, aceeași pentru toate. Heraclit o numește logos.

Logos (la Heraclit): legea comună care conduce toate schimbările și ține contrariile împreună. E același cuvânt ca în „de la mythos la logos”, dar cu un sens precis: rațiunea lumii.

Imaginea lui preferată este arcul: cele două brațe trag în direcții opuse, iar coarda le ține în echilibru. Fără tensiune, arcul nu ar trage. Armonia nu e lipsa luptei, ci echilibrul ei.

Parmenide: ceea ce este, este

La Elea, în sudul Italiei, apare răspunsul opus. Înainte, Xenofan criticase zeii cu purtări omenești ai lui Homer: dacă boii ar avea mâini, și-ar desena zeii ca pe niște boi (reformulat).

Parmenide duce gândul până la capăt într-un poem. O zeiță îi arată două căi. Calea adevărului spune: „este”. Ce este nu se poate naște, pentru că ar trebui să vină din ce nu este. Nu poate pieri, pentru că ar deveni nimic. Nu se poate mișca, pentru că ar trebui să intre în gol, adică tot în „nimic”. Iar despre nimic nu se poate nici gândi, nici vorbi.

Ființă (la Parmenide): ceea ce este cu adevărat. Este una, veșnică, întreagă, neschimbată, fără goluri, ca o sferă perfect rotundă. Exemplu de gândire în stilul lui: nu poți gândi „nimic”; de îndată ce gândești, gândești ceva.

Dar noi vedem schimbare peste tot! Parmenide nu dă înapoi: simțurile înșală. Calea lor este calea părerii. Adevărul îl dă doar gândirea, pentru că „a gândi și a fi sunt același lucru”.

Zenon: poate Ahile să prindă țestoasa?

Zenon din Elea, elevul lui Parmenide, își apără maestrul așa: dacă mișcarea duce la contradicții, atunci ea este o iluzie.

Paradox: un raționament care pornește de la premise ce par adevărate și ajunge la o concluzie care pare imposibilă. Te obligă să cauți unde e greșeala.

Ahile, cel mai iute alergător, se întrece cu o țestoasă care pornește cu avans. Când Ahile ajunge unde era țestoasa, ea s-a mutat puțin mai încolo. Distanța scade mereu, dar nu ajunge niciodată la zero. Deci Ahile nu o prinde niciodată.

Al doilea paradox, săgeata: în fiecare clipă, săgeata în zbor ocupă exact un loc, deci stă. Dacă stă în fiecare clipă, când se mișcă? Matematica de azi răspunde la Ahile cu sumele infinite: 1/2 + 1/4 + 1/8 + … = 1. Mulți filozofi spun însă că nu asta era toată întrebarea.

Doi antipozi care se înțeleg într-un punct

Heraclit și Parmenide par să spună exact contrariul. Totuși, amândoi spun că lumea nu este așa cum o arată simțurile și că adevărul se află doar cu gândirea.

Empedocle, Anaxagora și atomiștii încearcă tocmai această împăcare: ceva rămâne neschimbat (elementele, substanțele, atomii), iar schimbarea este doar amestec și despărțire.

Leucip și Democrit: totul e atomi și gol

Leucip și elevul lui, Democrit din Abdera, găsesc o soluție la cearta dintre Heraclit și Parmenide. Îi dau dreptate lui Parmenide în mic: există bucăți de ființă care nu se nasc, nu se schimbă și nu pier. Și îi dau dreptate lui Heraclit în mare: lucrurile se fac și se desfac necontenit.

Atom (a-tomos, „care nu poate fi tăiat”): particulă foarte mică, plină și indivizibilă. Toți atomii sunt din același „material”. Se deosebesc doar prin formă, ordine și poziție. Atenție: atomul din fizica de azi poate fi divizat, deci nu este atomul lui Democrit.

Vid: spațiul gol dintre atomi. Parmenide îl negase; atomiștii răspund că fără el atomii n-ar avea unde să se miște.

Atomii se mișcă veșnic, se ciocnesc, se agață unii de alții și formează lucruri. Când se despart, lucrul dispare. Nimic nu se întâmplă la întâmplare, spune Leucip: totul are o cauză și se petrece din necesitate (reformulat).

Exemplul lui Aristotel, cu literele: A și N diferă prin formă. AN și NA diferă prin ordine. Z și N diferă prin poziție: e aceeași literă, rotită. Cu câteva litere scrii orice cuvânt; cu câțiva atomi, orice lucru.

Culoarea e în trandafir sau în noi?

Dacă atomii au doar formă, mărime și mișcare, de unde vin culorile și gusturile? Democrit răspunde: ele nu sunt în lucruri, ci în cel care percepe.

Prin convenție e dulce, prin convenție amar, prin convenție cald și rece, prin convenție culoare; în realitate există doar atomi și vid.Democrit, fragmentul B 9 (reformulat)

Calități primare și secundare: denumire dată mult mai târziu, de John Locke, unei distincții care începe cu Democrit. Primare sunt cele aflate în lucru (formă, mărime, mișcare, duritate). Secundare sunt cele care apar doar în percepție (culoare, gust, miros).

Chiar și sufletul e făcut din atomi, foarte fini și mobili, asemănători focului. Gândirea este deci un proces material. Democrit trage și o concluzie pentru viață: fericirea vine din liniștea sufletului, prin măsură și cumpătare, nu din bogății. Antichitatea l-a numit „filozoful care râde”.