Filozofia orientală

Aceleași întrebări, în locuri diferite

Între anii 800 și 200 î.Hr. se întâmplă ceva ciudat. Fără să știe unii de alții, gânditori din Grecia, din India, din China și din Orientul Apropiat încep să pună întrebări noi: nu doar „ce spun miturile?”, ci „ce este adevărat și de ce?”. Filozoful Karl Jaspers a numit-o epoca axială.

Buddha trăiește cam în vremea lui Heraclit, iar Confucius moare cu zece ani înainte să se nască Socrate.

Filozofie orientală: numele adunat pentru gândirea Indiei, a Chinei și a țărilor vecine. Atenție: nu e o singură școală. Diferențele dintre Buddha și Confucius sunt la fel de mari ca între Platon și Epicur.

O dificultate: gânditorii indieni pun opera înaintea persoanei și au notat puține date. De aceea, mai toți anii din această lecție sunt aproximativi.

Vedele: de unde pornește India

Cele mai vechi texte ale Indiei se numesc Vede. Ele au fost transmise mult timp din gură în gură, de preoți, și foloseau la ceremonii: imnuri, cânturi, reguli pentru sacrificii, formule magice.

Veda (sanscrită, „cunoaștere”): cele patru colecții de texte sacre ale Indiei antice. Li s-au adăugat comentarii: Brahmanele, care explică ritualurile, și Upanișadele, partea cea mai filozofică.

Deja în Vede apare întrebarea care pornește orice filozofie: de unde vine tot ce există? Un imn faimos din Rig-veda (X, 129) spune că la început nu era nici ființa, nici neființa, nici cerul. Apoi se întreabă cine știe cum s-a născut lumea și răspunde: poate nici cel care o privește de sus nu știe. Un text sacru care lasă întrebarea deschisă, ca un filozof.

Atman și Brahman: tu ești totul

Upanișadele (cca 800–500 î.Hr.) nu au o doctrină unică, dar ideea lor cea mai cunoscută e simplă și uimitoare. În spatele lumii schimbătoare există o temelie, Brahman. Iar în spatele tuturor rolurilor tale (student, fiu, prieten) există un sine adevărat, atman. Cea mai înaltă cunoaștere este că aceste două sunt unul și același lucru.

Atman: sinele adevărat al omului, ce rămâne când dai la o parte trupul, gândurile și rolurile. Brahman: realitatea ultimă, care străbate tot ce există.

Formula cea mai scurtă: „Eu sunt Brahman”. Cine înțelege asta, spun textele, se eliberează de orice legătură, așa cum un râu se pierde în mare.

Exemplul din Upanișade: un tată îi cere fiului să pună sare într-un vas cu apă. A doua zi, sarea nu se mai vede, dar apa e sărată peste tot. „Așa e și Brahman în tine. Tu ești Acela.”

Karma și roata renașterilor

A doua mare idee: omul nu trăiește o singură dată. După moarte renaște, într-o formă mai înaltă sau mai joasă, după faptele lui. Faptele bune duc spre o viață mai bună, cele rele spre una mai rea.

Karma („faptă”): legea după care fiecare faptă are urmări care se întorc la cel care a făcut-o, în viața aceasta sau în alta. Samsara: ciclul fără sfârșit al nașterilor și morților.

Peste toate stă dharma, legea care ordonează lumea și care îi arată fiecăruia datoria lui, după locul pe care îl are în societate.

Problema: în Upanișade existența e văzută ca suferință, iar ciclul nu se oprește. Chiar și faptele bune produc karma și deci o nouă naștere. Atunci cum ieși? Răspunsul: nu prin fapte, ci prin cunoaștere. Cine înțelege că atman este Brahman iese din roată. Aceasta este moksha, eliberarea.

Atenție la sens: în vorbirea de zi cu zi „karma” înseamnă „pedeapsă sau răsplată pe care ți-o dă soarta”. În India e o lege impersonală, ca o lege a naturii, nu o judecată a cuiva.

Școlile Indiei: cine acceptă Vedele?

Pe la anul 500 î.Hr. filozofia iese din cercul preoților (brahmanii) și apar gânditori cu nume. Școlile se împart după o singură întrebare: recunosc sau nu autoritatea Vedelor?

Cele șase școli ortodoxe le recunosc și vin în perechi. Samkhya spune că există două principii veșnice: spiritul, pasiv, și materia, activă dar fără conștiință. Yoga este metoda ei practică: o disciplină în opt trepte, de la purtare morală și postură până la respirație, concentrare și meditație. Nyaya se ocupă de logică, Vaisesika spune că lumea e făcută din atomi, iar Mimamsa și Vedanta interpretează textele sacre.

Ortodox (aici): care acceptă Vedele ca revelație. Nu are legătură cu Biserica ortodoxă.

Un raționament din școala Nyaya: „Pe munte e foc, pentru că iese fum. Unde e fum e foc, ca în bucătărie.” Seamănă mult cu silogismul lui Aristotel, deși s-a născut separat.

Shankara: multe vase, un singur spațiu

Cel mai influent gânditor al Vedantei este Shankara (cca 800 d.Hr.). El duce ideea Upanișadelor până la capăt: există o singură realitate, Brahman. Tot ce pare multiplu, eu și tu, masa și cerul, e doar o aparență.

Advaita („ne-dualitate”): doctrina că realitatea este una singură. Maya: iluzia care ne face să vedem lucruri separate acolo unde e un singur întreg. Ea vine din ignoranță.

Comparația lui: spațiul dintr-un vas pare să fie al vasului. Dar e același spațiu ca peste tot, doar delimitat de pereți. Sparge vasul și nu „pleacă” nimic: spațiul era deja una cu spațiul cel mare.

Exemplul clasic al iluziei: în amurg vezi un șarpe pe drum și te sperii. Te apropii: e o frânghie. Frica era reală, șarpele nu.

Prințul care a ieșit din palat

Siddhartha Gautama trăiește în nordul Indiei, în secolele VI–V î.Hr. (după datarea tradițională, cca 560–480 î.Hr.; mulți istorici îl așază azi cu câteva decenii mai târziu). Tradiția spune că era fiul unui rege, crescut în lux și ferit de orice necaz.

Ieșind din palat, vede pe rând un bătrân, un bolnav și un mort. Înțelege că bătrânețea, boala și moartea îl așteaptă și pe el. Apoi vede un călugăr liniștit și pleacă de acasă, la 29 de ani. Încearcă ani de zile asceza cea mai aspră, până aproape de moarte, fără folos.

Atunci alege calea de mijloc: nici luxul, nici chinuirea trupului. Sub un smochin, la Bodh Gaya, ajunge la iluminare și devine Buddha, „cel trezit”. Predică apoi patruzeci și cinci de ani.

Buddha nu se prezintă ca un zeu, ci ca un om care a găsit un drum și îl arată.

Cele patru adevăruri nobile

Prima predică a lui Buddha are forma unui diagnostic medical. Întâi spui ce boală are pacientul, apoi de unde vine, apoi dacă se vindecă, apoi ce tratament ia.

Boala este suferința (dukkha). Nu doar durerea, ci și faptul că nimic nu ne mulțumește pentru totdeauna: lucrurile plăcute trec, iar noi rămânem nesatisfăcuți. Cauza ei este setea: dorința care se agață de plăceri, de lucruri, de propria viață. Vindecarea este stingerea setei. Tratamentul este o cale cu opt pași.

Nirvana („stingere”): starea în care setea s-a stins și ciclul renașterilor s-a oprit. Nu e un rai, ci sfârșitul suferinței, ca un foc care s-a stins pentru că nu mai are lemne.

Exemplu: îți dorești un telefon nou. Când îl ai, bucuria ține câteva săptămâni, apoi apare dorința următoare. Pentru Buddha, nu telefonul e problema, ci mecanismul setei.

Nu există un „eu” permanent

Buddha merge mai departe decât Upanișadele. Pentru el nimic nu durează: totul apare, se schimbă și dispare. Atunci nici sinele nu e un miez neschimbător. Ceea ce numim „eu” este un șir de stări legate între ele: trupul, senzațiile, percepțiile, impulsurile, conștiința.

Anatman („non-sine”): învățătura că nu există un suflet sau un sine permanent. Buddha păstrează totuși karma și renașterea: ce trece mai departe nu e un suflet, ci lanțul cauzelor puse în mișcare de fapte.

Exemplul clasic, dintr-un dialog budist: un călugăr îl întreabă pe un rege ce este carul cu care a venit. Roțile? Osia? Hamul? Nu, niciuna. Carul este numele pe care îl dăm părților puse împreună. La fel este „eu”.

Calea cu opt pași

Al patrulea adevăr e partea practică. Cele opt trepte nu se fac pe rând, ca niște clase, ci împreună, ca spițele unei roți. De aceea simbolul budismului este o roată cu opt spițe.

Ele se grupează în trei: înțelepciunea (cum vezi lumea și ce intenții ai), purtarea (cum vorbești, ce faci, din ce trăiești) și disciplina minții (efortul, atenția, concentrarea).

După moartea lui Buddha, învățătura s-a despărțit în două mari ramuri. „Vehiculul mic” (Hinayana, numit azi de obicei Theravada) vede eliberarea ca drumul călugărului. „Vehiculul mare” (Mahayana) o deschide tuturor, ajutați de bodhisattva: ființe trezite care amână intrarea în nirvana din iubire pentru ceilalți.

Un profesor într-o epocă de războaie

Confucius (Kong Qiu, după tradiție 551–479 î.Hr.) trăiește într-o Chină împărțită în state care se luptă între ele. Problema lui nu e cum scapi din lume, ci cum faci ca oamenii să trăiască în pace în lume.

Nu a scris nimic. Ucenicii i-au adunat vorbele în Analecte (Lun Yu).

Ideea lui centrală: ordinea în stat nu vine de sus, din pedepse, ci de jos, din caracterul fiecărui om. O carte confucianistă, Marea învățătură, descrie lanțul: cine vrea să aducă pace în lume trebuie să-și conducă bine statul. Pentru asta trebuie să aibă familia în ordine. Pentru asta trebuie să-și formeze caracterul. Pentru asta trebuie să aibă gânduri sincere și o judecată dreaptă.

Exemplu: un șef care cere punctualitate, dar întârzie mereu, nu va fi ascultat cu adevărat oricâte regulamente ar scrie. Exemplul personal convinge mai mult decât regula.

Virtuțile și cele cinci relații

Virtutea cea mai importantă este ren: umanitatea, bunăvoința față de ceilalți. Alături de ea stau dreptatea, înțelepciunea, loialitatea și li: ritualul, bunele maniere, felul potrivit de a face lucrurile.

Li („ritual”, „cuviință”): formele de comportament prin care oamenii își arată respectul, de la ceremoniile pentru strămoși la felul în care saluți. Atenție: pentru Confucius nu sunt formalități goale. Prin ele se învață și se exprimă virtutea.

Virtuțile se trăiesc în cinci relații. În fiecare, ambele părți au datorii: cel de sus îl ocrotește pe cel de jos, cel de jos îl respectă pe cel de sus. Idealul este omul nobil (junzi): nu nobil prin naștere, ci prin educație și caracter.

Ce nu vrei să ți se facă ție, nu face altora.Confucius, Analecte XV, 24 (reformulat)

Omul e bun sau rău? Cum îl conduci?

Urmașii lui Confucius s-au certat asupra unei întrebări de bază. Mencius (cca 371–289 î.Hr.) spune că omul e bun din fire: oricine vede un copil gata să cadă într-o fântână simte imediat nevoia să-l salveze. Germenii virtuții sunt înnăscuți și trebuie doar crescuți, ca niște plante.

Xunzi (sec. III î.Hr.) spune contrariul: omul e înclinat spre egoism, iar bunătatea e rezultatul educației și al ritualului, ca un lemn strâmb îndreptat cu efort.

O a treia școală, a legiștilor, renunță cu totul la virtute: oamenii trebuie conduși prin legi clare, aceleași pentru toți, cu pedepse aspre și recompense. Statul Qin, care a unificat China în 221 î.Hr., a urmat această cale.

Întrebarea e foarte actuală: un stat bun se bazează pe oameni de caracter sau pe reguli și controale care funcționează chiar și cu oameni slabi?

Yin și yang: totul se schimbă în perechi

O școală chineză veche explică orice schimbare prin jocul a două forțe. Yang este luminos, ferm, activ, cald. Yin este întunecat, moale, primitor, rece. Ziua și noaptea, vara și iarna, inspirul și expirul sunt toate yang și yin care se înlocuiesc unul pe altul.

Yin și yang: cele două forțe complementare din care se nasc și se transformă toate lucrurile. Atenție: nu sunt „binele” și „răul”. Niciuna nu e mai bună; răul apare când echilibrul dintre ele se strică.

Ideea e legată de I Ching, „Cartea schimbărilor”. Ea folosește linii întregi (yang) și linii întrerupte (yin). Trei linii fac o trigramă; există opt trigrame (cerul, pământul, focul, apa și altele). Puse două câte două, dau 64 de hexagrame, o hartă a tuturor situațiilor posibile.

În semnul cunoscut, fiecare jumătate are în ea un punct de culoarea celeilalte: în cea mai adâncă noapte există deja germenele zilei.

Laozi: calea care nu poate fi spusă

Cartea de bază a taoismului, Tao Te Ching („Cartea căii și a virtuții”, sec. V–III î.Hr.), e pusă pe seama lui Laozi, „bătrânul maestru”. Nu e sigur că a existat.

Tao („cale”): ordinea naturală din care se naște totul și după care curge totul. Prima frază a cărții spune că Tao care poate fi numit nu este Tao cel veșnic: orice nume fixează, iar Tao e dincolo de orice deosebire.

Cum trăiești după Tao? Prin wu wei, „non-acțiune”. Nu înseamnă lene, ci a nu forța lucrurile, a nu interveni inutil. Laozi aplică ideea și la politică: conducătorul înțelept guvernează cât mai puțin. Cu cât sunt mai multe legi și interdicții, cu atât sunt mai mulți infractori.

Imaginea preferată a lui Laozi este apa: e moale, ia forma oricărui vas și curge mereu în jos, totuși nimic nu-i rezistă. Picătură cu picătură, sapă piatra.

Exemplu: cine se chinuie să adoarmă rămâne treaz. Cine încetează să forțeze, adoarme. La fel cu inspirația la un examen sau cu o prietenie.

Zhuangzi și visul fluturelui

Zhuangzi (sec. IV î.Hr.) e al doilea mare taoist și un scriitor plin de umor. Nu are încredere în morala detaliată a confucianiștilor. Arată, prin povești, că valorile noastre sunt relative.

Povestea lui cea mai cunoscută: Zhuang Zhou visează că e un fluture care zboară fericit și nu știe nimic de Zhuang Zhou. Se trezește și e iar Zhuang Zhou. Acum nu mai știe: e un om care a visat că e fluture, sau un fluture care visează acum că e om?

Transformarea lucrurilor: concluzia lui Zhuangzi. Între om și fluture trebuie să fie o deosebire, dar granițele dintre lucruri sunt mai fluide decât credem, iar înțeleptul le primește senin.

Aceeași întrebare, „de unde știu că acum nu visez?”, o va pune Descartes, cu aproape două mii de ani mai târziu.

Orientul antic: lumea din spate

Egiptul e preocupat de viața de după moarte. Maat înseamnă ordinea lumii, dreptatea și, mai târziu, adevărul. După moarte, inima omului e cântărită pe o balanță, cu o pană a lui Maat pe celălalt taler. Mesopotamia (Sumer, Babilon, Asiria) ne lasă marile epopei despre facerea lumii și primele coduri de legi.

În Iran, Zarathustra (datele lui sunt foarte discutate) vorbește de un singur Dumnezeu bun și de lupta dintre un spirit bun și unul rău. Omul trebuie să aleagă între ele. În Orientul Apropiat se nasc iudaismul, creștinismul și islamul: un singur Creator, care vorbește prin profeți și prin scrieri sfinte.

De ce contează și astăzi

Comparația cu Grecia arată ceva important: aceleași întrebări mari primesc răspunsuri diferite, și fiecare luminează ceva ce celălalt lasă în umbră.

• Sinele. E real, e iluzie, sau e un nume pentru un proces? Discuția continuă azi în psihologie și în neuroștiințe.
• Suferința și dorința. Diagnosticul lui Buddha a inspirat Europa prin Schopenhauer și, astăzi, practicile de atenție și unele terapii.
• Caracter sau legi. Disputa dintre Confucius și legiști e și disputa noastră despre stat, școală și firmă.
• Echilibrul. Yin și yang și wu wei vorbesc despre limitele controlului, într-o lume care vrea să controleze totul.