Scolastica timpurie și filozofia arabă

De la mănăstire la școală

În 529, împăratul Iustinian închide Academia lui Platon. E o dată simbolică: lumea antică s-a terminat. Câteva secole, în Occident, filozofia înseamnă mai ales a păstra: călugării copiază în mănăstiri textele vechi, ca să nu se piardă.

Pe la anul 800, Carol cel Mare înființează școli pe lângă catedrale și la curtea lui. Acum filozofia se predă. Din secolul al XI-lea profesorii încep să și întrebe: nu mai repetă doar autoritățile, ci le pun față în față.

Scolastică (lat. schola, „școală”): filozofia și teologia profesorilor din școlile și universitățile medievale. Înainte de toate, este o metodă: pui o întrebare, aduni argumentele pentru și contra, apoi dai o soluție și răspunzi obiecțiilor.

Atenție la sens: azi „scolastic” înseamnă uneori „sec, pedant, învățat pe de rost”. Scolastica adevărată era opusul: o școală a dezbaterii, cu argumente și contraargumente.

Două lumi care merg în paralel

În timp ce școlile latine abia reînvață să argumenteze, lumea islamică are deja traduceri arabe din aproape tot Aristotel, comentarii ample și o medicină mult mai avansată. Între anii 800 și 1200, ea ține vie știința greacă.

Cronologia arată cele două lumi una lângă alta. Gânditorii latini sunt preoți și călugări. Cei arabi și evrei sunt adesea medici, judecători, oameni de curte.

Primul mare gânditor latin, Ioan Scotus Eriugena (cca 810–877), un irlandez de la curtea lui Carol cel Pleșuv, e o excepție îndrăzneață. El spune că adevărata credință și adevărata rațiune nu se pot contrazice, iar dacă autoritatea și rațiunea intră în conflict, trebuie preferată rațiunea.

Eriugena: natura care iese din Dumnezeu și se întoarce

În cartea Despre împărțirea naturii, Eriugena împarte tot ce există după două întrebări: este creat sau nu? creează sau nu? Ies patru „naturi”.

Prima este Dumnezeu ca izvor: necreat și creator. A doua sunt ideile din mintea lui Dumnezeu, modelele lucrurilor: create, dar creatoare. A treia sunt lucrurile individuale: create, dar care nu mai creează. A patra este iar Dumnezeu, de data aceasta ca țintă, în care toate se odihnesc la sfârșit.

Teofanie (gr. „arătarea lui Dumnezeu”): pentru Eriugena, toată creația este felul în care Dumnezeu se arată pe sine. Lumea iese din El și se întoarce în El.

Ideea a părut prea apropiată de „totul este Dumnezeu”. Cartea a fost condamnată în 1225, la aproape 350 de ani după moartea autorului.

Părintele scolasticii

Anselm (1033–1109) se naște la Aosta, în nordul Italiei, devine călugăr și stareț la Bec, în Normandia, și în 1093 arhiepiscop de Canterbury. E numit „părintele scolasticii”.

Formula lui: credința care caută înțelegerea (fides quaerens intellectum). Credința e întotdeauna punctul de plecare, iar rațiunea nu poate schimba ce se crede. Dar un credincios care nu încearcă să-și înțeleagă credința e leneș. Anselm vrea să arate că multe dintre învățăturile creștine pot fi lămurite doar prin argumente, fără să citeze Biblia sau alte autorități.

Nu caut să înțeleg ca să cred, ci cred ca să înțeleg.Anselm, Proslogion 1 (reformulat)

Argumentul ontologic

În Proslogion, Anselm caută un singur argument, scurt, care să arate că Dumnezeu există. El pornește de la „nebunul” din Psalmi, care spune în inima lui că Dumnezeu nu există.

Argument ontologic (gr. on, „ființă”): o dovadă a existenței lui Dumnezeu care pornește doar de la ideea Lui, nu de la lume. Numele i l-a dat mult mai târziu Kant.

Pașii: Dumnezeu este „ceva decât care nu se poate gândi nimic mai mare”. Chiar și cel care neagă înțelege această idee, deci ea există în mintea lui. Să presupunem că există doar în minte. Atunci putem gândi ceva și mai mare: aceeași ființă, existând și în realitate. Dar asta contrazice definiția. Deci ea trebuie să existe și în realitate.

Cu un exemplu: un pictor are în minte tabloul înainte să-l picteze. După ce îl pictează, tabloul există și în minte, și pe pânză, ceea ce, spune Anselm, e mai mult decât doar în minte.

Insula perfectă: prima critică

Primul care îi răspunde lui Anselm este un călugăr, Gaunilo, care scrie „în apărarea nebunului”. Obiecția lui: cu același raționament aș putea dovedi orice. Gândește-te la cea mai bogată și mai frumoasă insulă cu putință. Dacă nu ar exista, aș putea gândi una mai bună, care există. Deci insula perfectă există. Evident, e absurd.

Anselm răspunde că argumentul merge doar pentru Dumnezeu: o insulă poate oricând să lipsească, Dumnezeu nu, căci El este singura ființă care nu poate fi gândită ca inexistentă.

Peste șapte secole, Kant va da obiecția cea mai cunoscută: existența nu este o însușire care face un lucru „mai mare”. O sută de taleri reali nu au mai mulți taleri decât o sută de taleri gândiți.

Dezbaterea nu s-a încheiat. Și azi, logicieni îl reformulează pe Anselm, iar alții îl critică.

Ce este „omul” în general?

Socrate e om, Ana e om, tu ești om. Fiecare e diferit, dar același cuvânt li se potrivește tuturor. Ce numește, de fapt, cuvântul „om”? Există undeva „omul în general”, sau există doar oamenii individuali?

Universalii: noțiunile generale, adică genurile și speciile („animal”, „om”, „copac”), spre deosebire de lucrurile individuale (acest om, acest copac). Atenție: nu are legătură cu „universitate” sau cu „univers”, ci cu faptul că se spun despre „toate” (lat. universalis).

Întrebarea vine dintr-o carte scurtă a lui Porfir, un neoplatonic, tradusă în latină de Boethius. Porfir întreabă: genurile și speciile există în realitate sau doar în gândire? Dacă există, sunt corporale sau nu? Sunt separate de lucruri sau se află în ele? Și apoi refuză să răspundă: „e o problemă prea adâncă”.

Exemplu de azi: „prietenia” sau „dreptatea” există undeva, în afara minților noastre, sau sunt doar cuvinte pentru felul în care se poartă oamenii?

Trei răspunsuri

Realiștii, ca Guillaume de Champeaux (1070–1121), spun că universaliile sunt reale, ba chiar mai reale decât indivizii. O singură esență, „om”, se află întreagă în fiecare om.

Nominaliștii, ca Roscelin (cca 1050–1125), spun opusul: există doar indivizi. Universalul e doar un cuvânt, un sunet al vocii (universale est vox).

Abelard, elevul amândurora, îi critică pe rând. Realistului îi spune: dacă aceeași esență „animal” e întreagă și în om, și în măgar, atunci ea e în același timp rațională și nerațională. Absurd. Nominalistului îi spune: un cuvânt nu e doar un sunet, ci are un înțeles. Iar înțelesul nu e arbitrar, ci are o temelie în asemănarea reală dintre lucruri.

Conceptualism: poziția lui Abelard. Universalul e un concept al minții, format prin abstracție din ce au comun lucrurile. Nu e un lucru separat, dar nici o simplă vorbă.

Abelard: da și nu

Petru Abelard (1079–1142) e cel mai strălucit și mai contestat profesor al Parisului. Studenții vin la el din toată Europa. Povestea iubirii lui cu Héloïse, eleva lui, și pedeapsa crudă care a urmat au rămas celebre. Cărțile lui au fost condamnate de două ori.

În Sic et Non („Da și Nu”) adună sute de citate din Biblie și din Părinții Bisericii care par să se contrazică, grupate pe întrebări. Nu ca să le ridiculizeze, ci ca să arate că autoritățile trebuie interpretate: cine vorbește, în ce context, cu ce sens al cuvintelor.

Îndoindu-ne, ajungem să cercetăm; cercetând, ajungem la adevăr.Abelard, Sic et Non, Prolog (reformulat)

Aceasta devine forma de bază a învățământului medieval: întrebarea, argumentele pentru, argumentele contra, soluția. O veți găsi peste tot la Toma d'Aquino.

Contează intenția

În etica lui, intitulată Cunoaște-te pe tine însuți, Abelard face o mutare surprinzătoare. Fapta exterioară, luată în sine, nu e nici bună, nici rea. Nici înclinațiile nu sunt păcat: poți simți dorința de a te răzbuna fără să fii vinovat. Păcatul începe abia când consimți la ceva ce știi că nu e drept.

Etica intenției: valoarea morală a unei fapte stă în intenția, în consimțământul interior al celui care o face, nu în fapta văzută din afară.

Exemplu: doi oameni dau aceeași sumă unui om sărac. Unul vrea să-l ajute, celălalt vrea să fie văzut și lăudat. Fapta e aceeași, valoarea morală nu.

Drumul unei cărți

Până în secolul al XII-lea, Occidentul latin cunoaște din Aristotel aproape doar câteva scrieri de logică, traduse de Boethius. Fizica, metafizica, etica, scrierile despre suflet lipsesc.

În schimb, la Bagdad, în secolul al IX-lea, califii susțin o mare școală de traducători, „Casa înțelepciunii”, unde se traduc în arabă Aristotel, Platon, medicii și matematicienii greci. Filozofii arabi îi comentează și îi dezvoltă.

Prin Spania maură, unde trăiesc împreună musulmani, evrei și creștini, aceste texte ajung la latini. La Toledo, în secolul al XII-lea, echipe de traducători le pun în latină, adesea din arabă, uneori prin intermediul ebraicii sau al spaniolei.

Urmarea: în secolul al XIII-lea, universitățile din Paris și Oxford primesc un Aristotel complet. Întâlnirea lui cu teologia creștină va fi tema lecției despre Toma d'Aquino.

Avicenna: o lume care curge din Dumnezeu

Avicenna (Ibn Sina, 980–1037) a fost un copil-minune din Asia Centrală, medic la 18 ani. Canonul medicinei al lui s-a predat în universitățile Europei până în secolul al XVII-lea. Ca filozof, unește pe Aristotel cu neoplatonismul.

Distincția lui cea mai importantă: între ce este un lucru (esența) și faptul că există. Pot înțelege ce este un cal fără să știu dacă vreun cal există. Pentru orice lucru, existența e ceva primit de la altul. Doar în Dumnezeu esența și existența sunt una: El există necesar, prin sine. Toate celelalte sunt posibile în sine și există doar prin altul.

Emanație (lat. „curgere din”): lumea iese din Dumnezeu treptat și necesar, ca lumina din soare. Din Dumnezeu iese o primă inteligență, din ea altele și sferele cerești, până la intelectul activ, care luminează mintea omului și dă formă materiei.

Critica lui al-Ghazali (1058–1111), în Incoerența filozofilor: dacă lumea curge din Dumnezeu necesar și din veci, mai e Dumnezeu un creator liber? Și mai are lumea un început?

Omul care plutește

Avicenna propune un experiment de gândire. Imaginează-ți un om creat dintr-odată, matur, plutind în aer, cu ochii acoperiți, cu membrele depărtate, ca să nu-și atingă propriul trup. Nu vede, nu aude, nu simte nimic. Știe acest om ceva?

Răspunsul lui Avicenna: da, știe că el există, chiar dacă nu știe că are un trup. Concluzia: sufletul se cunoaște pe sine direct și este altceva decât trupul.

Comparați: Augustin spunea „dacă mă înșel, exist”, iar Descartes va spune „gândesc, deci exist”. Trei drumuri diferite spre aceeași certitudine de sine.

Averroes și Maimonide: rațiune și revelație

Averroes (Ibn Rușd, 1126–1198), judecător și medic la Córdoba, a scris comentarii la aproape toate operele lui Aristotel. Latinii îl numesc simplu „Comentatorul”, cum Aristotel era „Filozoful”. El îi răspunde lui al-Ghazali cu o carte cu titlu ironic: Incoerența incoerenței.

Pentru Averroes, filozofia și Coranul nu se contrazic, dar se citesc pe niveluri diferite: filozofii prin demonstrații, alții prin argumente probabile, cei mai mulți prin imagini și povestiri. Teoria lui despre intelect a șocat Occidentul: intelectul prin care gândim e unul singur pentru toți oamenii și e veșnic. Ce e al fiecăruia piere odată cu el. Deci nu există nemurire personală a sufletului.

Maimonide (cca 1138–1204), filozof evreu născut la Córdoba și medic la Cairo, scrie Călăuza celor rătăciți, pentru credincioșii tulburați de filozofie. Unde Biblia pare să contrazică știința, trebuie citită alegoric. Despre Dumnezeu putem spune doar ce nu este.

Roger Bacon: de unde vin erorile

La Oxford, episcopul Robert Grosseteste (cca 1168–1253) crede că lumina e prima formă a lumii și că efectele naturii se pot studia prin geometria razelor de lumină. Matematica devine cheia naturii.

Ucenicul spiritual al acestei școli, călugărul franciscan Roger Bacon (cca 1215–1292), scrie pentru papă Opus maius („Lucrarea mare”, 1267). El vrea să reformeze cunoașterea ca să îmbunătățească viața oamenilor, și începe prin a arăta de unde vin greșelile.

Știința experimentală (scientia experimentalis): la Bacon, cunoașterea verificată prin experiență. Raționamentul poate ajunge la o concluzie, dar nu înlătură îndoiala până nu e confirmat de experiență. Atenție: pentru el „experiența” cuprinde și o iluminare interioară, nu doar experimentul de laborator.

O cerință revoluționară pentru vremea lui: să citești textele în limba originală, nu în traduceri greșite.

Bonaventura și Lullus: urcușul și roțile

Nu toți franciscanii îl primesc cu entuziasm pe Aristotel. Bonaventura (1221–1274), conducătorul ordinului franciscan, rămâne credincios lui Augustin. Aristotel e bun pentru lucrurile lumii, spune el, dar a greșit când a respins ideile lui Platon, modelele tuturor lucrurilor din mintea lui Dumnezeu.

În Itinerarul minții spre Dumnezeu (1259), el descrie un urcuș: privești întâi urmele lui Dumnezeu în lume, apoi chipul Lui în propriul suflet, apoi te ridici deasupra ta, unde rațiunea tace și sufletul se unește cu Dumnezeu.

Un excentric genial al vremii, catalanul Raimundus Lullus (1232–1316), vrea o „artă” cu care să găsești adevărul și să-i convingi pe musulmani și pe evrei. Pune noțiunile de bază, notate cu litere, pe discuri care se rotesc unul peste altul și le combină mecanic.

Ideea lui Lullus, gândirea ca o combinare de simboluri, va fi reluată de Leibniz și e, de departe, un strămoș al calculatorului.

De ce contează și astăzi

Între Augustin și Toma d'Aquino, aceste secole par „întunecate”. De fapt, în ele se formează uneltele cu care gândim și azi.

• Metoda dezbaterii. Întrebare, argumente pro și contra, soluție: forma unei lucrări de seminar și a unui proces bine judecat.
• Universitatea. Paris și Oxford se nasc din școlile acestor profesori, la sfârșitul secolului al XII-lea.
• Dialogul culturilor. Știința europeană datorează mult traducătorilor arabi, evrei și creștini.
• Intenția. Ideea lui Abelard că vina depinde de intenție se regăsește azi în etică și în drept.