Evul Mediu târziu

Lumea se clatină

Secolul al XIV-lea e un secol greu pentru Europa. Papii se mută la Avignon, sub influența regelui Franței. Apoi, câteva decenii, Biserica are doi și chiar trei papi în același timp. Războiul de O Sută de Ani rupe Franța și Anglia. Ciuma neagră omoară, în câțiva ani, cam o treime din populația Europei.

Nu e de mirare că încrederea în marile sinteze slăbește. Universitățile sunt mai numeroase ca oricând, dar profesorii devin mai critici: vor să deosebească bine ce se poate demonstra de ce se poate doar crede.

Comparați cu Toma d'Aquino, cu un secol mai devreme: el credea că rațiunea poate dovedi existența lui Dumnezeu și multe dintre însușirile Lui. Gânditorii acestei lecții vor fi mult mai prudenți.

Calea veche și calea nouă

În universități se formează două tabere. Calea veche (via antiqua) continuă marile sisteme: Albert cel Mare, Toma d'Aquino, Duns Scotus. Ele presupun că noțiunile generale au o anumită realitate în lucruri.

Calea nouă (via moderna), pornită de Ockham, critică aceste sisteme. Real este doar individualul, iar cunoașterea pornește de la experiență. Cuvântul „modern” capătă aici, poate pentru prima dată, sensul de „altfel decât înainte”.

În paralel înfloresc alte două direcții. Știința naturii: Jean Buridan explică mișcarea proiectilelor printr-un „impuls” primit la aruncare, iar Nicole Oresme arată că nu se poate dovedi că Pământul nu se rotește. Și mistica: Eckhart și ucenicii lui caută unirea cu Dumnezeu în interiorul sufletului.

„Doctorul subtil” și limitele rațiunii

Ioan Duns Scotus (cca 1265–1308), un franciscan din Scoția, predă la Oxford, Paris și Köln și moare tânăr. Argumentele lui sunt atât de fine încât e numit „doctorul subtil”. Curios: din numele lui, umaniștii de mai târziu, care îi luau în râs pe urmașii lui, au făcut cuvântul englezesc dunce, „prostănac”.

Pentru Scotus, rațiunea naturală e sigură acolo unde se sprijină pe simțuri. Despre Dumnezeu ea poate ști puțin și doar abstract, așa că are nevoie de revelație. Obiectul metafizicii nu este Dumnezeu, ci ființa, conceptul cel mai general.

Univocitate („un singur sens”): cuvântul „ființă” are același sens când îl spui despre Dumnezeu și despre o piatră. Toma credea că are doar un sens asemănător (analogie), pentru că Dumnezeu și creaturile sunt prea diferite.

Exemplu: „sănătos” se spune despre un om, despre un fruct și despre un aer, cu sensuri înrudite, dar diferite. Asta e analogia. Scotus zice că „ființă” nu e așa: are un sens comun minim, altfel nici nu am putea vorbi despre Dumnezeu.

Haecceitas: ce te face pe tine „tu”?

Socrate și Platon sunt amândoi oameni: au aceeași specie. Atunci ce îl face pe Socrate să fie Socrate și nu Platon? Toma răspundea: materia. Fiecare om e făcut din altă bucată de materie.

Scotus nu e mulțumit. Materia e și ea ceva general, care trebuie la rândul ei individualizată. El spune că fiecare ființă are un principiu propriu, pozitiv, care nu e nici materie, nici formă, și care o face să fie „aceasta”.

Haecceitas (lat. haec, „aceasta”; „această-itate”): ceea ce face dintr-o ființă un individ unic. Specia „om” spune ce ești; haecceitas spune că ești tu, acesta, și nimeni altul.

Întrebare: ce te deosebește de un geamăn identic? Același ADN, aceeași educație. Doar locul în care stă trupul vostru, sau ceva mai mult?

Voința înaintea intelectului

Pentru Toma, voința urmează intelectului: alegem ce ne arată mintea ca fiind bun. Scotus inversează ordinea. Intelectul îi prezintă voinței posibilitățile, dar voința alege liber între ele. Ea nu e obligată să urmeze nici măcar ce e mai bun. De aceea e liberă.

La fel la Dumnezeu: lumea e rodul voinței Lui libere, nu a unei necesități. Iar ordinea morală depinde de voința divină: un lucru e bun pentru că Dumnezeu îl vrea. Scotus pune totuși o limită: poruncile despre Dumnezeu însuși nu se pot schimba, dar unele porunci despre viața dintre oameni Dumnezeu le-ar putea schimba.

Voluntarism (lat. voluntas, „voință”): concepția care pune voința mai presus de intelect, la om și la Dumnezeu.

Întrebarea veche a lui Platon, din dialogul Eutifron: e un lucru bun pentru că zeii îl vor, sau zeii îl vor pentru că e bun? Toma înclină spre al doilea răspuns, Scotus spre primul.

Scânteia sufletului

Meister Eckhart (cca 1260–1328), călugăr dominican, a fost profesor la Paris și predicator în Germania. A scris tratate savante în latină, dar și predici în germană, pentru oameni simpli. E cel mai mare mistic al Evului Mediu.

Mistică: drumul spre o experiență directă a lui Dumnezeu, dincolo de concepte. Atenție: în vorbirea curentă „mistic” înseamnă „misterios” sau „ocult”. Aici înseamnă o unire interioară, pregătită printr-o disciplină a sufletului.

Pentru Eckhart, Dumnezeu este ființa însăși: tot ce există, există în ființa Lui, iar fără El lucrurile sunt „un nimic”. Când omul coboară în propriul interior, dincolo de simțuri și de gânduri, găsește în adâncul sufletului o scânteie (scintilla animae), un loc pe care nimic creat nu-l atinge. Acolo are loc „nașterea lui Dumnezeu în suflet”.

Ochiul cu care Îl văd pe Dumnezeu este același ochi cu care Dumnezeu mă vede pe mine.Meister Eckhart, Predica germană 12 (reformulat)

Un franciscan contra papei

William de Ockham (cca 1287–1347), numit după un sat din sudul Angliei, studiază la Oxford. Ideile lui par atât de periculoase încât e chemat în 1324 la Avignon, să răspundă în fața papei. În 1328 fuge la împăratul Ludovic de Bavaria și trăiește până la moarte la München, excomunicat, scriind despre politică și Biserică.

Filozofia lui pornește de la două principii. Primul: atotputernicia lui Dumnezeu. Dumnezeu ar fi putut face totul altfel și poate produce direct orice efect pe care de obicei îl produce printr-o cauză naturală. Deci nicio legătură din lume nu e necesară. Focul face fum de regulă, nu din necesitate. Lumea e o sumă de fapte contingente, care pot fi cunoscute doar prin experiență.

Contingent: ceva care există, dar ar fi putut să nu existe sau să fie altfel. Opusul este necesar.

Urmarea: nu poți afla legile naturii stând la birou și deducându-le din concepte. Trebuie să te uiți la lume. E un pas spre știința modernă.

Briciul lui Ockham

Al doilea principiu e cel mai cunoscut: principiul economiei. Ockham îl formulează așa: „Pluralitatea nu trebuie presupusă fără necesitate” (pluralitas non est ponenda sine necessitate). Mai târziu i s-a spus „briciul”, pentru că rade tot ce e de prisos.

Briciul lui Ockham: dintre două explicații care se potrivesc la fel de bine cu faptele, o alegi pe cea care presupune mai puține lucruri. Atenție: e o regulă de metodă, nu o dovadă că explicația simplă e adevărată.

Ockham îl folosește mai ales contra limbajului metafizicii. Filozofii vorbeau despre „umanitate”, „albeață”, „focitate” ca despre lucruri separate, doar pentru că aveau cuvinte pentru ele. Pentru Ockham, faptul că avem un cuvânt nu dovedește că există un lucru.

Exemplu: hârtia arde când atinge flacăra. Focul și hârtia ajung ca să explici. Nu ai nevoie să mai adaugi o „putere ascunsă a arderii” sau o „esență a focului”.

Nominalismul: doar indivizii sunt reali

În cearta universaliilor, Ockham trage concluzia briciului: în afara minții există doar lucruri individuale. Nu are nevoie, ca Scotus, de un principiu care să le facă individuale, pentru că ele sunt create individuale din capul locului.

Universalul este un semn în minte, un concept care poate sta pentru mai multe lucruri. Ca să înțelegi un termen, trebuie să știi, în fiecare propoziție, pentru ce „stă” el. Ockham numește asta supoziție și deosebește trei feluri.

Nominalism (lat. nomen, „nume”): poziția că universaliile nu există în lucruri, ci doar ca semne în minte sau în limbaj. Atenție: la Ockham nu sunt simple sunete, ca la Roscelin, ci concepte reale ale minții.

Logica supoziției e o analiză a limbajului: în multe confuzii filozofice, același cuvânt e folosit cu sensuri diferite fără să ne dăm seama.

Ce putem ști și ce nu

Ockham deosebește două feluri de cunoaștere. Cunoașterea intuitivă prinde lucrul ca existând aici și acum: vezi copacul din fața ta, simți că ți-e frig. Cunoașterea abstractă lucrează cu concepte chiar când lucrul lipsește: te gândești la „copac” acasă. Dar ea nu-ți poate spune dacă vreun copac există. De aceea depinde mereu de cea intuitivă.

Urmările sunt mari. Nemurirea sufletului nu poate fi dovedită prin rațiune, pentru că nu avem experiența ei: se poate doar crede. Teologia se desparte tot mai clar de filozofie.

Și în politică: Ockham susține că împăratul nu își primește puterea de la papă. Puterea lumească se întemeiază pe liberul consimțământ al celor guvernați.

Ideea că puterea vine din acordul oamenilor va fi dezvoltată de Locke și de gândirea democratică modernă.

Poligonul și cercul

Nicolaus Cusanus (1401–1464), născut la Kues, pe Mosela, e jurist, matematician, diplomat și cardinal. Se află la granița dintre două epoci. Povestește că ideea principală i-a venit pe mare, întorcându-se de la Constantinopol, în 1438. Doi ani mai târziu scrie Despre ignoranța doctă.

Rațiunea cunoaște comparând: măsoară necunoscutul cu ceva cunoscut. Dar în lume nu există două lucruri perfect egale și nici un etalon perfect. Orice cunoaștere poate fi deci îmbunătățită, la nesfârșit.

Imaginea lui: înscrii într-un cerc un poligon. Dublezi mereu numărul laturilor: 3, 6, 12, 24… Poligonul se apropie tot mai mult de cerc, dar nu devine niciodată cerc. Așa se raportează mintea noastră la adevăr.

Ignoranța doctă (docta ignorantia): știința propriilor limite. Cine înțelege că adevărul deplin îi scapă mereu nu e un ignorant, ci un înțelept: cu cât știe mai bine că nu știe, cu atât e mai învățat.

E o formă nouă a lui Socrate, „știu că nu știu”. Și seamănă cu felul în care lucrează știința azi: orice teorie e o aproximare care poate fi îmbunătățită.

Unde contrariile se întâlnesc

Lucrurile finite se deosebesc prin contraste: mare și mic, curb și drept. În infinit, spune Cusanus, contrariile coincid. Dumnezeu este deopotrivă maximul și minimul.

Din nou o imagine matematică: cu cât un cerc e mai mare, cu atât o bucată din marginea lui seamănă mai mult cu o linie dreaptă. Un cerc infinit ar avea marginea complet dreaptă. Curbul și dreptul ar fi una.

Coincidența contrariilor (coincidentia oppositorum): în infinit, contrariile care despart lucrurile finite se unesc. Rațiunea obișnuită nu poate pricepe asta, ci doar o înțelegere mai înaltă, pe care Cusanus o numește intellectus.

În Dumnezeu totul e „strâns laolaltă” (complicatio), iar lumea e „desfășurarea” Lui (explicatio) în multe lucruri. Nu e totuși panteism: în lume, infinitul apare doar „restrâns” în lucruri limitate și diferite.

Cusanus scrie, înainte de Copernic, că Pământul nu stă nemișcat în centru și că universul nu are un centru fix.

Mintea care face hărți

Cusanus pune în lumină latura creatoare a cunoașterii. Cuvântul latin pentru minte, mens, îl leagă (cu o etimologie fantezistă, dar grăitoare) de mensurare, „a măsura”. Mintea măsoară lumea după etaloane pe care și le dă singură.

Așa cum Dumnezeu, gândind, creează lucrurile reale, mintea omului creează lumea înțeleasă: concepte, numere, forme. De aceea matematica, făcută în întregime de noi, e cunoașterea cea mai sigură.

Imaginea lui: un cartograf închis într-un oraș cu cinci porți. Prin porți vin mesagerii, adică simțurile, cu vești despre lume. Cartograful le notează și desenează o hartă, dar după proporțiile și semnele alese de el.

Ideea că vedem lumea mereu printr-o perspectivă, cu uneltele minții noastre, va fi centrală la Kant.

De ce contează și astăzi

Evul Mediu târziu nu e doar un sfârșit, ci și un început. Multe obiceiuri ale gândirii moderne s-au format aici.

• Simplitatea. Briciul lui Ockham e și azi o regulă de bază a științei: nu înmulți ipotezele fără nevoie.
• Individul. Atenția pentru ce e unic în fiecare persoană anunță prețuirea modernă a individului.
• Interioritatea. Drumul lui Eckhart spre adâncul sufletului îi va inspira pe Luther, pe romantici și pe filozofii existenței.
• Limitele cunoașterii. Ignoranța doctă anticipează ideea că orice cunoaștere e o aproximare care poate fi corectată.