Renașterea

O lume care se lărgește

„Renaștere” vine din franceză (renaissance) și înseamnă „naștere din nou”. Oamenii epocii aveau sentimentul că, după o mie de ani de „întuneric”, renasc cultura și spiritul Antichității grecești și romane. Istoricii de azi sunt mai prudenți: Evul Mediu nu a fost deloc întunecat. Dar sentimentul unui nou început era real.

Și avea motive. În aproximativ două sute de ani lumea se schimbă mai mult decât în multe secole înainte. Busola face posibile marile călătorii: Columb ajunge în America în 1492. Copernic mută Soarele în centrul universului. Tiparul cu litere mobile al lui Gutenberg face ca o carte să ajungă în mii de exemplare în loc de câteva. Pictorii descoperă perspectiva. Banii și comerțul schimbă societatea, iar armele de foc fac inutil cavalerul în armură.

O comparație: gândește-te cât de mult a schimbat internetul felul în care învățăm și vorbim. Tiparul a fost, pentru oamenii de atunci, o schimbare de aceeași mărime.

Cinci curente, de la Petrarca la Bacon

Renașterea nu este o școală, ci un amestec de mișcări care se suprapun. Le putem grupa în cinci curente.

Umanismul se întoarce la textele antice. Filozofia italiană îi redescoperă pe Platon și Plotin. Știința nouă începe să măsoare natura. Teoriile despre stat și drept se întreabă cine are puterea și cu ce drept. Reforma schimbă, în cele din urmă, chiar Biserica.

Problema comună, care leagă toate aceste curente: vechile autorități nu mai sunt de ajuns. În Evul Mediu, răspunsul la o întrebare grea se căuta de obicei la Aristotel, la Părinții Bisericii sau la papa. Acum oamenii vor să vadă cu ochii lor: în textele originale, în natură, în istoria reală, în propria conștiință.

Autoritate: aici, o sursă căreia îi dai dreptate doar pentru cine este, nu pentru argumentele ei. Exemplu: „E adevărat, pentru că așa a spus Aristotel.”

Ce le reproșau umaniștii învățaților medievali

Umanismul pornește din Italia secolului al XIV-lea, cu poetul Francesco Petrarca. Umaniștii priveau scolastica târzie, filozofia universităților medievale, ca pe un labirint. Li se părea plină de distincții subtile și de dispute despre cuvinte, fără legătură cu viața.

Umanism (lat. studia humanitatis, „studiile despre om”): mișcarea care pune în centru omul și cultura lui și se întoarce la textele antice originale. Atenție: nu înseamnă aici „iubire de oameni” sau „ajutor umanitar”, ca în vorbirea de zi cu zi.

Umaniștii învață greaca, caută manuscrise vechi prin mănăstiri și editează textele cu grijă. Pun accent pe gramatică, retorică și poezie: a vorbi și a scrie frumos înseamnă, pentru ei, a gândi limpede. Lorenzo Valla critică logica scolastică pentru că multe dintre cuvintele ei nu trimit la nimic real. Tot el arată, prin analiza limbii, că „Donația lui Constantin”, un document pe care se sprijineau pretențiile papilor, era un fals de mai târziu.

Idealul epocii este uomo universale, omul universal, care știe de toate: artă, științe, politică. Leonardo da Vinci, pictor, inginer și anatomist, este exemplul clasic.

Erasmus și Morus: toleranță și o insulă care nu există

În nordul Europei, cel mai mare umanist este Erasmus din Rotterdam. Vrea să unească credința creștină cu înțelepciunea antică. Pentru el, viața e plină de contradicții, iar înțeleptul nu exclude nimic din ea. În religie, aceasta înseamnă toleranță. În Elogiul nebuniei (1511), Nebunia însăși ține un discurs și râde de toți: de călugări, de teologi, de regi, de filozofi.

Erasmus crede că oricine citește atent și critic textele învață să judece singur. A criticat Biserica și a pregătit, fără să vrea, Reforma. Dar nu a urmat-o: în 1524–1525 a avut o dispută celebră cu Luther, în care a apărat liberul arbitru.

Prietenul lui englez, Thomas Morus, scrie Utopia (1516). Cuvântul, inventat de el, înseamnă în greacă „niciun loc”. Pe această insulă imaginară nu există proprietate privată, toți muncesc câteva ore pe zi, iar religiile sunt tolerate. Morus însuși a murit executat, pentru că a refuzat să-l recunoască pe regele Henric al VIII-lea drept cap al Bisericii Angliei.

Utopie: descrierea unei societăți ideale, care nu există. Azi cuvântul înseamnă și „un plan frumos, dar irealizabil”.

Montaigne: „Ce știu eu?”

Michel de Montaigne, nobil din sudul Franței, se retrage la 38 de ani în turnul castelului său, printre cărți. Acolo inventează un gen nou: eseul. Un eseu (fr. essai, „încercare”) este o încercare liberă și personală de a gândi despre ceva: prietenie, frică, moarte, canibali, cărți.

Deviza lui este o întrebare: Que sais-je?, „Ce știu eu?”. Lumea se schimbă necontenit, iar noi ne schimbăm odată cu ea. Rațiunea se înșală când crede că a prins ceva veșnic și neschimbător. Obiceiurile pe care le credem firești sunt, adesea, doar obiceiurile locului nostru.

Scepticism (gr. skeptesthai, „a cerceta”): atitudinea care se îndoiește că putem ajunge la o cunoaștere sigură. La Montaigne nu duce la deznădejde, ci la modestie și la o judecată independentă.

Ce rămâne atunci? Propria experiență. Montaigne se observă pe sine, cu toate slăbiciunile, și crede că așa învață ceva despre toți oamenii.

Fiecare om poartă în sine forma întreagă a condiției omenești.Montaigne, Eseuri III, 2 (reformulat)

Pico: omul nu are un loc fix

La Florența, Marsilio Ficino traduce în latină toate dialogurile lui Platon și conduce un cerc de gânditori numit Academia platonică. Pentru Ficino, sufletul omului e veriga care leagă lumea trupurilor de lumea lui Dumnezeu.

Elevul lui, tânărul conte Giovanni Pico della Mirandola, merge mai departe. În Discurs despre demnitatea omului (1486) spune o poveste. Când a creat lumea, Dumnezeu a dat fiecărei făpturi locul și însușirile ei. Piatra doar există. Planta există și crește. Animalul mai și simte. Când a ajuns la om, nu mai rămăsese nimic de dat. Așa că Dumnezeu l-a pus pe om în mijlocul lumii, fără un loc fix, și i-a spus, cam așa:

Nu te-am făcut nici ceresc, nici pământesc, ca să te modelezi singur, în ce formă vei voi.Pico della Mirandola, Discurs despre demnitatea omului (reformulat)

Omul poate coborî până la animale sau se poate înălța până la divin. Demnitatea lui nu stă într-un loc anume, ci în libertatea de a-și alege locul.

Exemplu: un student care alege ce să studieze, ce prieteni să aibă, cum să-și petreacă serile își „modelează” încet propria persoană. Pico ar spune că exact aici stă măreția, dar și riscul omului.

Nu toți erau de acord. Aristotelicianul Pietro Pomponazzi, de la Padova, susținea că sufletul e strâns legat de trup și că nemurirea lui nu poate fi demonstrată prin rațiune.

Giordano Bruno: un univers fără margini

Copernic mutase Soarele în centru, dar universul lui rămânea închis: o sferă mare a stelelor fixe îl înconjura ca o coajă. Călugărul dominican Giordano Bruno sparge și coaja aceasta.

Argumentul lui este teologic: o cauză infinită, Dumnezeu, nu poate produce decât un efect infinit. Deci universul este infinit și cuprinde nenumărate lumi, poate locuite ca a noastră. Stelele sunt sori, cu propriile planete.

Bruno preia de la Nicolaus Cusanus (lecția 11) ideea că în Dumnezeu toate contrariile coincid. Dumnezeu nu este undeva în afara lumii, ci prezent în ea, în toate formele naturii. Materia nu e moartă: un „suflet al lumii” o modelează din interior, ca un meșter lăuntric.

Panteism (gr. pan, „tot”, și theos, „zeu”): concepția că Dumnezeu și natura sunt, într-un fel, același lucru. Bruno se apropie de ea; Spinoza (lecția 14) o va duce până la capăt.

Ideile lui Bruno, mai ales cele despre credință, l-au adus în fața Inchiziției. După opt ani de proces, a fost ars pe rug la Roma, în anul 1600. Astăzi îi stă o statuie chiar în piața în care a fost executat, Campo de' Fiori.

De la Copernic la Kepler

Timp de paisprezece secole, astronomii au urmat modelul lui Ptolemeu: Pământul stă nemișcat în centru, iar Soarele, Luna și planetele se rotesc în jurul lui. Modelul se potrivea cu ce vedem în fiecare zi: Soarele „răsare” și „apune”.

Nicolaus Copernic, canonic și astronom polonez, propune în 1543, chiar în anul morții, un model mai simplu: Soarele e în centru, iar Pământul e o planetă printre altele, care se rotește în jurul lui și în jurul propriei axe. Schimbarea pare tehnică, dar e uriașă. Omul nu mai locuiește în centrul cosmosului.

Heliocentrism (gr. helios, „soare”): modelul în care Soarele, nu Pământul, se află în centru. Opusul lui este geocentrismul (gr. ge, „pământ”).

Copernic păstra totuși o idee veche: că planetele se mișcă pe cercuri perfecte, pentru că cercul era socotit, din Antichitate, forma perfectă. Johannes Kepler, calculând cu răbdare observațiile astronomului Tycho Brahe, arată că orbitele sunt elipse. Kepler nu mai alege forma care pare frumoasă, ci forma pe care o cer măsurătorile.

Lecția metodei: dacă datele nu se potrivesc cu teoria, se schimbă teoria, oricât de veche și de frumoasă ar fi.

Galilei: de la esență la funcție

Galileo Galilei, profesor la Padova și apoi la Florența, construiește un telescop și vede munții de pe Lună, sateliții lui Jupiter, fazele lui Venus. Toate acestea susțin modelul lui Copernic. Pentru că l-a apărat public, a fost judecat de Inchiziție în 1633 și obligat să renunțe la el.

Mai importantă decât descoperirile este metoda. Aristotel întreba ce este un lucru și de ce se mișcă: o piatră cade pentru că „locul ei natural” e jos. Galilei întreabă altceva: cum se mișcă, în ce raport cu timpul și distanța. Lasă bile să se rostogolească pe un plan înclinat și măsoară. Descoperă că, în intervale egale de timp, distanțele parcurse cresc ca numerele impare: 1, 3, 5, 7.

De la esență la funcție: în locul întrebării „ce este lucrul, în adâncul lui?” (esența), știința nouă caută relații măsurabile între mărimi (funcții). Exemplu: în loc de „de ce cade piatra?”, „cât parcurge piatra în fiecare secundă?”.

Metoda lui Galilei are câțiva pași: descompui fenomenul în elemente simple, faci o ipoteză, o verifici prin experiment (uneori doar prin experiment mental), deduci consecințele și scrii legea în limbaj matematic.

Filozofia e scrisă în cartea cea mare a universului. Ea e scrisă în limba matematicii, iar literele ei sunt triunghiuri, cercuri și alte figuri geometrice.Galilei, Il Saggiatore, 1623 (reformulat)

Cei patru idoli ai minții

Francis Bacon, jurist și om politic englez, ajuns lord cancelar al Angliei, vrea să reformeze toate științele. Scopul lor, spune el, nu este disputa, ci folosul: omul trebuie să stăpânească natura, ca să-și ușureze viața. De aici formula pusă pe seama lui: „Cunoașterea este putere.”

Dar ca să vedem natura cum este, trebuie întâi să curățăm mintea. În Novum Organum (1620), Bacon numește idoli imaginile false care ne deformează privirea. Idolul este aici o iluzie pe care o luăm drept adevăr, nu o statuie la care ne închinăm.

Idolii tribului vin din natura omenească însăși. Mintea e ca o oglindă strâmbă, care își amestecă propria natură cu a lucrurilor. Idolii peșterii țin de fiecare dintre noi: educație, temperament, obiceiuri. Idolii forului (ai pieței) vin din cuvinte: folosim nume care nu trimit la nimic clar și ne certăm pe ele. Idolii teatrului vin din sistemele filozofice învățate, care seamănă cu niște piese de teatru: frumoase, dar inventate.

Un idol al tribului, în exemplul lui Bacon: oamenii țin minte când visul „s-a adeverit” și uită toate visele care nu s-au adeverit. Psihologii de azi numesc asta eroare de confirmare.

Drumul spre adevăr: inducția

După ce mintea e curățată, are nevoie de o metodă. Bacon o numește inducție.

Inducție (lat. inductio, „a duce înăuntru”): drumul de la cazuri particulare la o regulă generală. Opusul ei este deducția, care merge de la general la particular. Exemplu de inducție: observ că metalele pe care le încălzesc se dilată și conchid că toate metalele se dilată la căldură.

Inducția lui Bacon nu înseamnă să strângi la întâmplare ce-ți iese în cale. Ea lucrează metodic: experimente plănuite, observații puse în tabele, comparații între cazurile în care fenomenul apare, cele în care lipsește și cele în care variază. Abia apoi, pas cu pas, urci spre legi tot mai generale.

Bacon compară trei feluri de cercetători. Empiricii sunt ca furnicile: doar adună. Raționaliștii sunt ca păianjenii: își țes pânza din ei înșiși. Adevăratul cercetător e ca albina: adună din flori și transformă ce a adunat.

Bacon stă la începutul empirismului britanic: Hobbes, Locke, Berkeley și Hume (lecțiile 15 și 16) vor merge pe drumul lui.

Machiavelli: politica așa cum este

Niccolò Machiavelli a fost diplomat al Republicii Florența. Când familia Medici revine la putere, în 1512, e îndepărtat, arestat și torturat. Retras la țară, scrie Principele, o carte scurtă despre cum se cucerește și se păstrează puterea.

De la Platon și Aristotel încoace, politica fusese gândită ca parte a moralei: cum arată statul cel bun și conducătorul virtuos. Machiavelli rupe această legătură. Nu-l interesează cum ar trebui să fie lucrurile, ci cum sunt.

E atâta distanță între cum trăiesc oamenii și cum ar trebui să trăiască, încât cel care uită ce se face pentru ce ar trebui să se facă își pregătește mai degrabă pieirea decât salvarea.Machiavelli, Principele, XV (reformulat)

De aici sfaturi care au șocat. Conducătorului nu-i e de folos să fie bun, ci să pară bun. Dacă nu poate fi și iubit și temut, e mai sigur să fie temut. Scopul lui Machiavelli nu e cruzimea în sine, ci un stat stabil și ordonat, într-o Italie sfâșiată de războaie.

Virtù și fortuna: la Machiavelli, virtù nu înseamnă virtute morală, ci energie, pricepere, curaj de a acționa. Fortuna este norocul, împrejurările schimbătoare. Conducătorul bun se adaptează împrejurărilor și le stăpânește cât poate.

Cine are puterea și cu ce drept?

Războaiele religioase din secolul al XVI-lea pun o întrebare urgentă: cine are ultimul cuvânt în stat? Trei răspunsuri vor conta mult pentru epoca modernă.

Suveranitate (fr. souveraineté): puterea supremă de a face și a impune legi într-un stat, deasupra căreia nu mai e nicio altă putere omenească.

Francezul Jean Bodin, în Șase cărți despre republică, o definește ca putere supremă, permanentă și absolută, aflată în mâna monarhului. Monarhul răspunde doar în fața lui Dumnezeu și a dreptului natural, dar trebuie să respecte libertatea și proprietatea supușilor. Germanul Johannes Althusius, în Politica, susține opusul: suveranitatea aparține poporului, care îl împuternicește pe conducător și îl poate înlătura. Olandezul Hugo Grotius, în Despre dreptul războiului și al păcii, deosebește legile scrise ale unui stat de un drept natural, valabil pentru toți oamenii, pe care rațiunea îl poate cunoaște. O lege scrisă care contrazice dreptul natural nu e dreaptă.

Exemplu: când spunem că anumite drepturi ale omului se aplică oriunde, chiar și acolo unde legile locale nu le recunosc, gândim în linia lui Grotius.

Reforma: omul singur în fața lui Dumnezeu

Schimbarea ajunge, în cele din urmă, la Biserica însăși. Mulți erau nemulțumiți de luxul și de jocurile politice ale papilor, de clerul slab pregătit și de vânzarea indulgențelor, documente care promiteau iertarea pedepselor pentru păcate în schimbul unor bani.

Călugărul și profesorul Martin Luther pornește de la o experiență personală: oricât s-ar strădui, omul nu poate deveni drept în fața lui Dumnezeu prin propriile fapte. Doar harul lui Dumnezeu, primit prin credință, îl mântuiește. De aici trei formule latinești: sola gratia (numai prin har), sola fide (numai prin credință), sola scriptura (numai Scriptura este autoritate).

Consecința e uriașă: credinciosul stă direct în fața lui Dumnezeu, fără ca Biserica să fie mijlocitorul obligatoriu. Luther vorbește despre „preoția tuturor credincioșilor” și traduce Biblia în germană, ca oricine să o poată citi.

Jean Calvin, la Geneva, dezvoltă o morală strictă a muncii. Sociologul Max Weber va susține, mult mai târziu, că această etică a muncii a ajutat la nașterea capitalismului modern.