Spinoza și Leibniz

Un șlefuitor de lentile și „o academie într-un singur om”

Baruch Spinoza se naște la Amsterdam, într-o familie de evrei portughezi refugiați. La 23 de ani este exclus din comunitatea evreiască pentru „erezii îngrozitoare”. Trăiește apoi modest, șlefuind lentile pentru microscoape și telescoape, și refuză o catedră la Heidelberg ca să-și păstreze libertatea de gândire. Moare la 44 de ani. Opera lui principală, Etica, apare abia după moarte.

Gottfried Wilhelm Leibniz, din Leipzig, este opusul lui ca stil de viață: diplomat, jurist, istoric, bibliotecar la curtea din Hanovra, călător neobosit. Inventează, independent de Newton, calculul diferențial și integral, construiește un calculator mecanic și studiază sistemul binar, cel folosit azi de computere. Frederic cel Mare l-a numit „o academie într-un singur om”.

Cei doi s-au întâlnit o singură dată, în 1676, la Haga. Leibniz a discutat cu Spinoza mai multe zile, dar mai târziu a preferat să nu se laude cu această vizită: Spinoza avea faima de ateu.

Problema lăsată de Descartes

Spinoza și Leibniz sunt raționaliști, ca Descartes (lecția 13).

Raționalism (lat. ratio, „rațiune”): convingerea că adevărata cunoaștere vine din rațiune și poate fi construită pas cu pas, ca matematica. Opusul lui este empirismul, pentru care totul vine din experiență.

Descartes împărțise realitatea în două substanțe. Mintea gândește, dar nu ocupă spațiu. Corpul ocupă spațiu, dar nu gândește. Problema: dacă sunt atât de diferite, cum se pot influența? Cum face o hotărâre, care nu are nicio mărime, să-mi miște mâna?

Substanță (lat. substantia, „ce stă dedesubt”): ceea ce există prin sine, nu ca însușire a altceva. Atenție: nu înseamnă „material” sau „substanță chimică”, ca în vorbirea obișnuită. Exemplu: roșul unui măr există doar în măr; mărul, ar spune Descartes, e un lucru de sine stătător.

Spinoza răspunde: există o singură substanță, deci problema dispare. Leibniz răspunde: există o infinitate de substanțe, dar niciuna nu e întinsă, deci nici „corpul” lui Descartes nu e o substanță adevărată.

Filozofie în ordine geometrică

Etica lui Spinoza arată ca un manual de geometrie. Are titlul complet Etica demonstrată în ordine geometrică. Începe cu definiții și axiome, apoi urmează propoziții, fiecare cu demonstrația ei, care se sprijină pe ce s-a dovedit înainte.

Axiomă (gr. axioma, „ce e vrednic de crezare”): o propoziție considerată evidentă, care nu se demonstrează, ci de la care se pornește. Exemplu din geometrie: „Întregul e mai mare decât partea.”

Forma aceasta nu e un capriciu. Spinoza crede că realitatea însăși e ordonată ca geometria: totul decurge necesar din principii prime, așa cum din definiția triunghiului decurge că suma unghiurilor lui e de 180°. Nu există nimic întâmplător.

De aceea Spinoza respinge întrebarea „la ce folosește?” atunci când vorbim despre natură. Oamenii cred că totul există pentru ei, că ploaia cade pentru recolte. Dar natura nu are scopuri; ea doar urmează legi.

O singură substanță, cu două fețe

Spinoza definește substanța ca ceea ce există prin sine și se înțelege prin sine, fără să aibă nevoie de altceva. Dacă luăm definiția în serios, un singur lucru o îndeplinește: Dumnezeu, ființa infinită, pe care nimic nu o limitează. Orice altceva depinde de Dumnezeu.

Tot ce este, este în Dumnezeu, și nimic nu poate exista sau fi gândit fără Dumnezeu.Spinoza, Etica I, propoziția 15 (reformulat)

Dar Dumnezeul lui Spinoza nu e un rege din cer, care hotărăște și se supără. Este natura însăși, înțeleasă ca întreg. De aici formula celebră: Deus sive Natura, „Dumnezeu sau Natura”.

Atribut și mod: atributul este o însușire de bază a substanței, prin care o cunoaștem. Substanța are infinit de multe, dar noi cunoaștem două: gândirea și întinderea. Modul este o stare particulară a substanței. Exemplu: corpul tău e un mod al întinderii, gândul pe care îl ai acum e un mod al gândirii.

Acum problema lui Descartes dispare. Mintea și corpul nu sunt două lucruri care trebuie să comunice, ci același lucru privit din două părți, ca fața și reversul unei monede. Ce se petrece în corp se petrece, în același timp, ca idee în minte. Aceasta este teza paralelismului.

Trei trepte ale cunoașterii

Spinoza deosebește trei feluri de cunoaștere.

Prima vine din simțuri și imaginație: din ce am văzut întâmplător, din ce am auzit de la alții. Ideile ei sunt confuze și dezordonate. Este singura sursă a erorilor.

A doua este rațiunea. Ea lucrează cu noțiuni generale și deduce, ca în matematică. Ideile ei sunt clare și adevărate.

A treia este intuiția: o privire care vede dintr-odată un lucru în legătura lui cu întregul, cu Dumnezeu. Spinoza spune că ea vede lucrurile „sub specia eternității” (sub specie aeternitatis), adică nu ca întâmplări trecătoare, ci ca parte din ordinea necesară a lumii.

Intuiție: la Spinoza, o cunoaștere directă și sigură, cea mai înaltă. Atenție: nu înseamnă „presimțire” sau „bănuială”, ca în vorbirea de zi cu zi.

Exemplul lui Spinoza: avem 1, 2 și 3 și căutăm al patrulea număr care să fie față de 3 cum e 2 față de 1. Negustorul aplică o regulă învățată pe de rost (prima treaptă). Matematicianul o demonstrează (a doua). Dar oricine vede dintr-odată că răspunsul e 6 (a treia).

O mecanică a pasiunilor

Spinoza anunță că va studia sentimentele omenești „ca și cum ar fi vorba de linii, plane și corpuri”. Nu vrea să le laude sau să le condamne, ci să le înțeleagă. „Nu râde, nu plânge, nu blestema, ci înțelege” ar putea fi deviza lui.

Conatus (lat. „efort, strădanie”): tendința fiecărui lucru de a-și păstra existența, cât îi stă în putere. La om, conatus-ul devenit conștient se numește dorință.

Afect (lat. affectus): o schimbare a puterii noastre de a acționa, trăită în corp și, în același timp, în minte. Cuvântul acoperă ce numim azi emoții și sentimente.

Din dorință decurg două afecte de bază. Bucuria este trecerea la o putere mai mare. Tristețea este trecerea la o putere mai mică. Toate celelalte se construiesc din acestea. Iubirea este bucuria însoțită de ideea unei cauze din afară; ura, tristețea însoțită de ideea unei cauze din afară. Speranța și frica sunt o bucurie, respectiv o tristețe nesigură, legată de viitor.

Exemplu: când un profesor îți spune că ai făcut un proiect bun, simți că „poți mai mult”: bucurie. Iar pe profesor îl privești cu simpatie: iubirea, în sensul larg al lui Spinoza.

„Bine” și „rău” înseamnă, pentru Spinoza, pur și simplu ce ne sporește sau ne micșorează puterea de a exista și de a acționa.

A fi liber înseamnă a înțelege

Dacă totul decurge necesar din natura lui Dumnezeu, mai suntem liberi? Spinoza răspunde că libertatea nu înseamnă să faci ce vrei, fără nicio cauză. Așa ceva nu există. Oamenii se cred liberi doar pentru că știu ce doresc, dar nu știu ce îi face să dorească.

Imaginea lui Spinoza: o piatră aruncată, dacă ar avea conștiință, ar crede că zboară pentru că așa vrea ea. La fel copilul care crede că vrea liber lapte sau omul furios care crede că se răzbună liber.

Suntem robi atât timp cât afectele ne mână fără să le înțelegem. Când rațiunea înțelege cauzele unui afect, acesta își pierde puterea oarbă asupra noastră. Libertatea este înțelegerea necesității.

Iubirea intelectuală de Dumnezeu (lat. amor Dei intellectualis): bucuria cea mai înaltă, care vine din a înțelege lucrurile în legătura lor necesară cu întregul. Pentru Spinoza, aceasta este adevărata religie și adevărata fericire.

În Tratatul teologico-politic, Spinoza desparte filozofia de teologie, citește Biblia ca pe un text istoric și apără „libertatea de a gândi ce vrei și de a spune ce gândești”.

Monadele, „atomii adevărați ai naturii”

Leibniz pornește de la o obiecție la Descartes. Ce are întindere se poate împărți, iar ce se poate împărți e alcătuit din părți. Deci un corp nu este o unitate adevărată și nu poate fi o substanță. Substanțele adevărate trebuie să fie simple, fără părți, deci fără întindere.

Pe acestea Leibniz le numește monade. Ele nu sunt bucățele de materie, ci centre de forță și de activitate.

Monadă (gr. monas, „unitate”): la Leibniz, o substanță simplă, fără părți și fără întindere, activă și individuală. Toată realitatea e făcută din monade.

Monadele au câteva însușiri ciudate. Nu pot fi făcute sau distruse în mod natural, pentru că nu au părți care să se adune sau să se desfacă. Nu există două la fel: pe o anecdotă cunoscută, Leibniz i-a provocat pe curteni să găsească în grădină două frunze perfect identice și nu au găsit. Și, mai ales, sunt „fără ferestre”: nimic nu intră în ele și nimic nu iese din ele.

Totuși, monadele se schimbă necontenit, din interior. Un impuls lăuntric, numit apetiție, le duce de la o stare la alta. Aceste stări Leibniz le numește percepții.

Oglinzi vii ale universului

Dacă monadele nu au ferestre, cum „știu” ceva despre lume? Leibniz răspunde: fiecare monadă poartă în ea întregul univers, dar din propriul punct de vedere.

Fiecare substanță simplă este o oglindă vie și neîncetată a universului.Leibniz, Monadologia, § 56 (reformulat)

Comparația lui Leibniz: același oraș arată cu totul altfel privit din locuri diferite. Este un singur oraș, dar fiecare privire e unică. Așa și monadele: un singur univers, nenumărate perspective.

Monadele se deosebesc prin cât de clar își percep lumea. Monadele „goale”, din care e făcută materia, au percepții, dar nu sunt conștiente de ele. Sufletele animalelor adaugă memoria și simțirea. Spiritul omului are apercepție: știe că percepe, se cunoaște pe sine, judecă.

Percepții mici (fr. petites perceptions): percepții atât de slabe încât nu le observăm. Exemplul lui Leibniz: vuietul mării e făcut din zgomotul fiecărui val, pe care nu îl auzim separat. Leibniz anticipă aici ideea de inconștient.

Cele două ceasuri

Dacă monadele nu se influențează, cum se potrivesc sufletul și trupul? Când vreau să ridic mâna, mâna se ridică. Când mă înțep, simt durere.

Leibniz răspunde cu o comparație celebră. Ai două ceasuri cu pendul și vrei ca ele să arate mereu aceeași oră. Ai trei posibilități. Poți să le legi printr-o bară, ca mișcarea unuia să-l miște pe celălalt: așa credea Descartes că sufletul și trupul se influențează. Poți să angajezi un meșter care le potrivește clipă de clipă: așa spuneau ocazionaliștii, pentru care Dumnezeu intervine la fiecare mișcare. Sau poți să le construiești de la început atât de perfect încât merg singure, fiecare după legea ei, și totuși sunt mereu de acord.

Doar a treia cale, spune Leibniz, e demnă de un Dumnezeu desăvârșit.

Armonie prestabilită: la Leibniz, acordul dintre toate monadele, stabilit de Dumnezeu de la creație. Fiecare monadă își urmează propriul „program”, dar toate programele se potrivesc între ele.

O comparație de azi: două telefoane sincronizate după același ceas arată aceeași oră fără să comunice între ele în fiecare clipă.

Două feluri de adevăr, două mari principii

Empiriștii spuneau: „Nimic nu e în intelect care să nu fi fost mai întâi în simțuri.” Leibniz adaugă: „…în afară de intelectul însuși.” Mintea vine pe lume cu structurile ei, care fac posibilă cunoașterea. Disputa cu Locke continuă în lecția 15.

Leibniz deosebește două feluri de adevăruri. Adevărurile rațiunii sunt necesare: opusul lor e imposibil, se contrazice. Adevărurile de fapt sunt contingente: opusul lor e posibil.

Contingent (lat. contingere, „a se întâmpla”): ceva care este, dar ar fi putut să nu fie. Opusul lui este necesarul, care nu poate să nu fie. Exemplu: că ai venit azi la curs e contingent; că 2 + 2 = 4 e necesar.

Primele se sprijină pe principiul non-contradicției: un lucru nu poate fi și să nu fie, în același timp și sub același raport. Celelalte, pe principiul rațiunii suficiente: nimic nu există și nimic nu se întâmplă fără un motiv pentru care e așa și nu altfel, chiar dacă de cele mai multe ori nu cunoaștem acest motiv.

Cea mai bună dintre lumile posibile

Dacă totul are un motiv, trebuie să existe și un motiv ultim al tuturor lucrurilor. Acesta este Dumnezeu. În mintea lui Dumnezeu există o infinitate de lumi posibile. El a ales să creeze una singură, după principiul celui mai bun. Deci lumea noastră este cea mai bună dintre lumile posibile: cea care are cea mai mare varietate împreună cu cea mai mare ordine.

Dar atunci de unde vine răul? Aceasta e întrebarea Teodiceei (1710).

Teodicee (gr. theos, „Dumnezeu”, și dike, „dreptate”): încercarea de a arăta că existența răului nu contrazice bunătatea și puterea lui Dumnezeu.

Leibniz deosebește trei feluri de rău. Răul metafizic: tot ce e creat e limitat, altfel ar fi Dumnezeu însuși. Răul fizic, durerea și suferința: are uneori un rol, ne avertizează sau ne îndreaptă. Răul moral, păcatul: vine din libertatea omului, fără de care lumea ar fi mai săracă. Dumnezeu nu vrea răul, ci îl îngăduie, iar binele cântărește mult mai mult.

Comparație: într-un tablou, umbrele nu sunt greșeli; fără ele, luminile nu s-ar vedea. Voltaire a râs de acest optimism în Candid (1759), după cutremurul de la Lisabona din 1755 (lecția 17).

Ideile lui Leibniz au fost transformate într-un sistem școlar, scris în germană, de Christian Wolff. Prin elevii lui, „filozofia leibniz-wolffiană” a dominat universitățile germane. În ea s-a format și tânărul Kant (lecția 18).

Spinoza sau Leibniz?

Amândoi pornesc de la Descartes și de la încrederea că rațiunea poate cuprinde lumea. Amândoi văd în Dumnezeu temeiul a tot ce există. Dar imaginile lor despre realitate sunt opuse.

Pentru Spinoza, totul este necesar: lumea nu putea fi altfel, iar Dumnezeu nu „alege”, ci totul decurge din natura lui, ca proprietățile din triunghi. Pentru Leibniz, lumea este contingentă: Dumnezeu a ales-o dintre multe posibile, pentru că e cea mai bună.

Spinoza vede un singur întreg, în care indivizii sunt valuri pe aceeași mare. Leibniz vede nenumărați indivizi, fiecare unic, fiecare o lume în sine, ținuți împreună de armonie.

Întrebare-test: o frunză care cade. Spinoza: e un mod al naturii, care nu putea să nu cadă. Leibniz: e un agregat de monade, iar căderea ei are un motiv suficient, cunoscut deplin doar de Dumnezeu.