Toma d'Aquino

Aristotel se întoarce în Occident

Timp de secole, Europa latină l-a cunoscut pe Aristotel doar din câteva scrieri de logică. Restul operei lui s-a păstrat în lumea arabă, unde Avicenna și Averroes l-au comentat pe larg. În secolele XII–XIII, totul este tradus în latină, prin Spania și Sicilia, și intră în universitățile abia înființate.

Pentru teologi este o provocare. Aristotel are un sistem complet despre natură, suflet și morală, construit fără Biblie. Mai mult, susține că lumea e veșnică, iar unii interpreți spun că sufletul individual nu e nemuritor.

Apar două tabere, legate de cele două ordine noi de călugări. Franciscanii, cu Bonaventura, rămân la Augustin și Platon și privesc cu suspiciune metafizica lui Aristotel. Dominicanii, cu Albert cel Mare și Toma, încearcă să-l facă pe Aristotel partenerul teologiei.

Scolastică: filozofia și teologia predate în școlile medievale, mai ales în universități, cu o metodă strictă de întrebări, argumente și răspunsuri.

„Boul mut” care a vorbit pentru toți

Toma se naște pe la 1225, la castelul Roccasecca, lângă Aquino, între Roma și Napoli, într-o familie nobilă. La cinci ani e dat la mănăstirea benedictină de la Monte Cassino; familia spera să ajungă stareț. La Napoli însă îl descoperă pe Aristotel și pe dominicani, un ordin nou de călugări săraci și predicatori, și intră în ordinul lor. Frații lui îl răpesc și îl țin închis aproape un an, fără folos.

Studiază la Paris și la Köln cu Albert cel Mare (cca 1200–1280), cel mai mare naturalist al vremii. Colegii îl poreclesc „boul mut”, pentru că e mare, tăcut și pare încet. După tradiție, Albert le-ar fi răspuns: „Mugetul acestui bou se va auzi în toată lumea.”

Scrie enorm. Cele două opere mari sunt Summa contra gentiles, pentru dialogul cu necreștinii, și Summa theologiae, un manual pentru studenți, rămas neterminat.

În decembrie 1273, după o experiență mistică, se oprește din scris: tot ce a scris i se pare „ca paiele” față de ce a văzut. Moare câteva luni mai târziu.

Două drumuri, un adevăr

Toma deosebește clar două discipline. Filozofia pornește de la lucrurile create și urcă, prin rațiune, până la Dumnezeu. Teologia pornește de la Dumnezeu și de la ce a revelat El.

Unele adevăruri pot fi atinse pe ambele drumuri: că Dumnezeu există, că e unul. Altele doar prin revelație: că Dumnezeu e Treime, că s-a întrupat. Acestea sunt mai presus de rațiune, dar nu împotriva ei.

Dacă totuși o concluzie filozofică pare să contrazică credința, înseamnă că în argument s-a strecurat o greșeală. Adevărul nu poate contrazice adevărul, pentru că ambele vin de la același izvor.

Harul nu distruge natura, ci o desăvârșește.Toma d'Aquino, Summa theologiae I, 1, 8 (reformulat)

Comparație: un om care vede bine și unul care are și un telescop. Telescopul (credința) nu contrazice ochiul (rațiunea), ci îi arată mai departe.

Cum argumentează Toma

Summa theologiae e construită din sute de „întrebări”, fiecare împărțită în „articole”. Fiecare articol urmează aceeași schemă, moștenită din disputele universitare.

Partea cea mai interesantă este începutul. Toma nu-și spune întâi părerea. Pune mai întâi cele mai bune argumente împotriva poziției lui și le formulează cinstit, uneori mai bine decât adversarii. Abia apoi răspunde și le ia pe rând, una câte una.

Quaestio (lat. „întrebare”): forma de discuție a scolasticii. Pornește de la o întrebare cu răspuns da sau nu și cântărește argumentele ambelor părți.

Exemplu: la întrebarea „Există Dumnezeu?”, Toma începe cu două obiecții: răul din lume și faptul că natura pare să se explice singură. Abia apoi dă cele cinci căi și răspunde obiecțiilor.

Act și potență: de ce lucrurile se schimbă

Toma preia de la Aristotel o pereche de concepte care explică schimbarea.

Act: ce este un lucru acum, în mod real. Potență: ce poate deveni. Exemplu: o ghindă este în act ghindă și în potență stejar.

Un bloc de piatră este în act piatră și în potență statuie. Sculptorul îi dă forma, iar acum statuia este în act statuie. Dar ea are la rândul ei o potență: se poate sfărâma în praf. Orice lucru finit amestecă act și potență, și de aceea se poate schimba.

Atenție la un detaliu: potența nu trece singură în act. Piatra nu devine singură statuie. E nevoie de ceva care este deja în act, aici sculptorul. Acest principiu va fi baza primei căi spre Dumnezeu.

Formă și materie, substanță și accidente

Tot de la Aristotel vine a doua pereche. Forma face dintr-un lucru acest fel de lucru. Materia primește forma și face posibile multe exemplare din același fel. Împreună dau substanța, lucrul concret.

Exemplu: la o statuie, chipul este forma, marmura este materia. La un om, forma este sufletul, iar materia este trupul.

Pe lângă ce este un lucru, există și ce i se întâmplă. Socrate poate fi chel, așezat, în Atena, la 70 de ani. Toate acestea se pot schimba fără ca Socrate să înceteze să fie Socrate.

Accident: o însușire care se află într-o substanță, dar nu-i aparține necesar. Atenție: nu înseamnă „întâmplare nefericită”, ca în vorbirea de zi cu zi, ci ceva ce un lucru are, dar ar putea să nu aibă.

Esență și existență: ideea proprie a lui Toma

Aici Toma face un pas dincolo de Aristotel. El deosebește două lucruri pe care le confundăm ușor.

Esența: ce este un lucru. Existența (esse): faptul că este.

Exemplul lui Toma: pot înțelege foarte bine ce este un phoenix, pasărea mitică ce renaște din cenușă, fără să știu dacă există vreunul. Esența nu-mi spune nimic despre existență.

Urmarea este profundă. În orice creatură, esența și existența sunt deosebite: un om ar putea să nu existe, existența i-a fost dată. Există însă o singură ființă la care esența este chiar existența, care nu primește existența de la nimeni: Dumnezeu. Esența lui Dumnezeu este „a fi”.

Între Dumnezeu și lucruri, Toma vede o scară: îngerii, spirite pure; oamenii, cu rațiune; animalele, cu simțuri; plantele, cu viață; elementele, simple corpuri.

Cele cinci căi

Poate rațiunea singură să arate că Dumnezeu există? Toma respinge argumentul lui Anselm, care pornea doar de la conceptul de Dumnezeu. Pentru Toma, trebuie pornit de la ce vedem în lume, adică de la efecte, și urcat până la cauza lor.

Așa construiește cinci „căi”. Fiecare pornește de la un fapt simplu de experiență: lucrurile se mișcă, au cauze, ar putea să nu existe, sunt mai bune sau mai puțin bune, acționează spre un scop.

Toate se sprijină pe aceeași premisă: un lanț de cauze nu poate merge înapoi la nesfârșit. Dacă nu există un prim termen, nu există nici al doilea, nici restul. Trebuie deci să existe un prim motor, o primă cauză, o ființă necesară, și „pe aceasta toți o numesc Dumnezeu”.

Regres la infinit: o serie de explicații în care fiecare are nevoie de alta, fără capăt. Exemplu: un șir de domino care cade, dar fără prima piesă împinsă de cineva.

Ce e adevărat despre orice lucru

Există însușiri pe care le are orice ființă, oricare ar fi ea: o piatră, un om, un înger. Scolasticii le numesc transcendentale, pentru că trec dincolo de orice categorie.

Orice ființă este un lucru, cu un conținut. Este una, nedivizată în sine, și altceva decât celelalte. Raportată la mintea care o cunoaște, este adevărată. Raportată la voința care o dorește, este bună.

Urmarea: pentru Toma, tot ce există e, într-un fel, bun și inteligibil. Lumea nu e opacă pentru minte și nu e rea în sine.

Dacă Dumnezeu e bun, de unde vine răul?

Este cea mai grea obiecție, iar Toma o pune chiar la începutul discuției despre existența lui Dumnezeu. Răspunsul lui preia ideea lui Augustin și o face mai precisă.

Răul nu este un lucru. Este lipsa unui bine cuvenit, adică a unui bine pe care un lucru ar trebui să-l aibă după natura lui. Un ochi care vede are binele cuvenit. Un ochi orb nu-l are: aceasta este un rău. O piatră nu vede nici ea, dar nu-i lipsește nimic din ce ar trebui să aibă: pentru piatră, a nu vedea nu e un rău.

De aici, două urmări: răul are nevoie mereu de un subiect bun în care să existe, iar o lume în care există lucruri care pot greși este, ca întreg, mai bogată decât una în care n-ar exista decât pietre.

De la simțuri la concepte

Pentru Toma, omul nu este un suflet închis într-un trup, cum spunea Platon. Sufletul este forma trupului: ceea ce face din acest trup un om viu. Prin trup aparținem lumii materiale, prin rațiune aparținem lumii spiritului.

De aceea nu avem nevoie de „iluminarea” lui Augustin ca să cunoaștem. Cunoașterea începe întotdeauna cu simțurile. Ochiul primește chipul unui vas. Simțurile interioare îl păstrează ca imagine a acestui vas. Apoi intelectul activ scoate din imagine forma generală, „vas”, pe care intelectul o înțelege.

Abstracție (lat. abstrahere, „a trage afară”): operația prin care mintea scoate din imaginea unui lucru particular ce este general în el. Atenție: „abstract” nu înseamnă aici „greu de înțeles”, ci „desprins de cazul concret”.

Exemplu: un copil vede zeci de câini diferiți și ajunge la conceptul „câine”, care nu e niciunul dintre ei, dar se potrivește tuturor.

Ce este adevărul

Adevărul este potrivirea dintre intelect și lucru.Toma d'Aquino, Summa theologiae I, 16, 2 (reformulat)

O propoziție e adevărată când ce gândesc despre lucru corespunde cu cum este lucrul. Dacă spun „afară plouă” și afară plouă, judecata mea e adevărată.

Adecvare (adaequatio): potrivirea, corespondența dintre gând și realitate. Pe această idee se sprijină și astăzi felul obișnuit în care verificăm o afirmație: ne uităm dacă se potrivește cu faptele.

Toma adaugă o nuanță: lucrurile sunt și ele „adevărate”, pentru că se potrivesc cu gândul lui Dumnezeu, care le-a creat. Mintea omului măsoară lucrurile, iar mintea lui Dumnezeu le măsoară pe toate.

Patru feluri de lege

Pentru Toma, o lege este o rânduială a rațiunii pentru binele comun. Legile formează o ierarhie.

Sus stă legea veșnică: înțelepciunea cu care Dumnezeu conduce toate lucrurile. Omul participă la ea prin rațiune: aceasta este legea naturală, pe care orice om o poate cunoaște, creștin sau nu. Din ea statul trage legea omenească, adaptată la locuri și timpuri. Pe lângă ele, legea divină din Biblie îl conduce pe om spre un scop mai înalt.

Binele trebuie făcut și urmărit, iar răul trebuie evitat.Toma d'Aquino, Summa theologiae I–II, 94, 2 (reformulat)

Acesta este primul principiu al legii naturale. Din el decurg altele, după înclinațiile omului: să-și păstreze viața, să crească copii, să cunoască adevărul, să trăiască în societate.

Urmarea politică: o lege a statului care contrazice legea naturală nu este cu adevărat lege, ci „o stricare a legii”. Ideea stă la baza dezbaterilor moderne despre legile nedrepte.

Virtuțile: legea scrisă înăuntru

Legile spun ce trebuie făcut. Virtuțile îl fac pe om capabil să facă binele cu ușurință, ca pe o a doua natură.

Toma preia de la antici cele patru virtuți cardinale (de la cardo, „balama”: pe ele „se învârte” viața morală): înțelepciunea practică, dreptatea, curajul și cumpătarea. Fiecare desăvârșește o parte a omului.

Peste ele pune trei virtuți teologale, primite prin har: credința, speranța și iubirea. Aici se vede din nou formula lui: harul nu înlocuiește natura, ci o duce mai departe.

De ce contează și astăzi

La început, Toma a fost privit cu suspiciune. În 1277, la trei ani după moartea lui, episcopul Parisului a condamnat 219 teze, câteva apropiate de ale lui. Canonizat în 1323, devine apoi gânditorul de referință al Bisericii Catolice, iar în 1879 papa Leon al XIII-lea îl recomandă ca model pentru toată filozofia creștină.

• Credință și știință. Ideea că adevărul nu poate contrazice adevărul e folosită și azi în discuțiile despre religie și știință.
• Adevărul ca potrivire. Definiția adevărului ca acord între gând și realitate rămâne cea a bunului-simț și a multor teorii moderne.
• Legea naturală. Ideea unor norme mai presus de legile statului stă în spatele drepturilor omului și al proceselor împotriva crimelor „legale”.
• Războiul drept. Condițiile lui Toma pentru un război drept sunt încă discutate în dreptul internațional.