Filozofia elenistică și romană

De la cetate la imperiu

Pentru Platon și Aristotel, omul trăia într-o cetate mică, unde cetățenii se cunoșteau și hotărau împreună. Întrebarea mare era: cum arată cetatea dreaptă?

După moartea lui Alexandru cel Mare, în 323 î.Hr., lumea greacă intră în regate uriașe, conduse de generalii lui, iar mai târziu în Imperiul Roman. Cetățeanul devine supus. Deciziile se iau departe, de oameni pe care nu-i va vedea niciodată. Viața pare la mâna întâmplării.

Elenistic: perioada de după Alexandru (323 î.Hr.) până la cucerirea romană a Egiptului (30 î.Hr.), când cultura greacă se răspândește în tot Orientul. În filozofie, numele acoperă și școlile care continuă apoi la Roma.

Exemplu de azi: când marile decizii se iau fără tine, rămâne întrebarea elenistică: ce pot face eu cu propria viață?

Opt secole, patru școli

Pe la anul 300 î.Hr., la Atena se deschid două școli noi, aproape în același timp. Zenon din Kition predă sub un portal pictat, Stoa poikile, de unde numele de „stoici”. Epicur își cumpără o grădină la marginea orașului și trăiește acolo cu prietenii lui. În paralel, Pyrrhon și apoi Academia lui Platon dezvoltă scepticismul.

Romanii cuceresc lumea greacă, dar sunt cuceriți de filozofia ei. La urmă, în secolul al III-lea d.Hr., Plotin construiește ultimul mare sistem al Antichității.

Filozofia ca medicină a sufletului

Toate aceste școli au aceeași țintă: fericirea, înțeleasă mai ales ca pace interioară.

Eudaimonia: viața fericită, reușită ca întreg. Atenție: nu înseamnă o stare de bună dispoziție de moment, ci o viață care merge bine de la un capăt la altul.

Filozofii elenistici se compară des cu medicii. Așa cum doctorul vindecă trupul, filozoful vindecă sufletul. Iar boala sufletului, cred ei, vine mai ales din părerile false: credem că avem nevoie de lucruri de care nu avem nevoie și ne temem de lucruri care nu sunt de temut.

De aceea filozofia nu este doar teorie, ci un exercițiu zilnic: îți examinezi seara ziua și reciteşti maxime.

Cinci secole de stoicism

Stoicismul durează aproape cinci sute de ani și trece prin trei faze. Stoa veche, la Atena, construiește sistemul: Zenon, Cleanthes și mai ales Chrysippos. Din cărțile lor ne-au rămas doar fragmente.

Stoa mijlocie (Panaitios, Poseidonios) îl îndulcește și îl duce la Roma. Stoa târzie este cea pe care o citim și azi întreagă: scrisorile lui Seneca, sfetnicul lui Nero; lecțiile lui Epictet, un fost sclav; și jurnalul împăratului Marcus Aurelius, Către sine.

Filozofia ca o livadă

Stoicii împart filozofia în trei: logica, fizica și etica. Ca să arate cum se leagă, folosesc o imagine.

Filozofia este o livadă. Logica este zidul: apără grădina, pentru că gândirea limpede ține afară greșelile. Fizica, adică studiul naturii și al divinului, este pomul care crește spre cer. Etica sunt fructele: lucrul pentru care facem totul, o viață bună.

Ideea din spatele imaginii: nu poți trăi bine (etica) dacă nu știi cum e lumea (fizica) și dacă gândești confuz (logica).

Cum cunoaștem: sigiliul în ceară

Stoicii nu cred, ca Platon, în Idei separate. Pentru ei, tot ce există și acționează este corp. Cunoașterea începe deci cu simțurile.

Un obiect real lasă în suflet o urmă, ca un sigiliu apăsat în ceară. Aceasta este impresia. Apoi rațiunea trebuie să spună „da” sau „nu”, adică să-și dea asentimentul. Când impresia este atât de clară încât nu poate veni decât de la un lucru real, iar rațiunea o acceptă, avem cuprinderea: cunoaștere fermă.

Asentiment (synkatathesis): actul prin care rațiunea acceptă sau respinge o impresie. Aici stă libertatea noastră: impresiile vin singure, dar „da”-ul îl dăm noi.

Exemplu: vezi în ceață o formă și ți se pare un om. Un înțelept nu spune încă „da”. Se apropie și verifică.

Logosul și destinul

Pentru stoici, lumea nu este haos. Este străbătută de o rațiune divină, logosul, prezentă în toată materia ca o suflare de foc. Logos, foc creator, Zeus: sunt nume diferite pentru același Dumnezeu.

Logos: rațiunea care rânduiește lumea și care e prezentă și în om. Nu e doar „cuvânt”, cum se traduce de obicei.

Dacă rațiunea conduce totul, totul se petrece după un plan: destinul este providența. Ce rost are să te zbați? Stoicii răspund cu o imagine: un câine legat de o căruță. Dacă vrea să meargă, aleargă alături, liber. Dacă nu vrea, este târât oricum.

Pe cel care vrea, destinul îl conduce; pe cel care nu vrea, îl târăște.Cleanthes, citat de Seneca, Scrisori 107 (reformulat)

Ce depinde de mine și ce nu

Manualul lui Epictet începe cu o propoziție pe care o știe orice stoic:

Unele lucruri depind de noi, altele nu depind de noi.Epictet, Manualul 1 (reformulat)

De noi depind părerile, alegerile, dorințele și respingerile noastre: tot ce facem cu mintea. Nu depind de noi trupul, averea, reputația, funcțiile: ele pot fi luate oricând.

Suferința vine din amestecarea celor două cercuri: ne legăm fericirea de ce nu controlăm.

Exemplu: la un examen, nota nu depinde în întregime de tine (subiectul, profesorul, ziua). Pregătirea și calmul tău, da. Stoicul își pune toată grija în al doilea cerc.

Bun, rău și indiferent

De aici vine o teză care sună dur: singurul bun adevărat este virtutea, iar singurul rău este viciul. Tot restul, sănătatea, banii, faima, chiar viața, este „indiferent”.

Indiferente (adiaphora): lucrurile care nu te fac nici bun, nici rău. Atenție: nu înseamnă că nu-ți pasă de ele. Unele sunt „preferate” (sănătatea, prietenii), altele „respinse” (boala, sărăcia). Le alegi pe cele preferate, dar fericirea ta nu atârnă de ele.

Virtutea înseamnă a trăi în acord cu natura, adică în acord cu rațiunea, care e natura omului. Și virtutea ajunge singură pentru fericire.

Exemplu: un om bogat și nedrept nu este, pentru stoici, mai fericit decât un om sărac și drept. Banii sunt un „preferat”, nu un bun.

Patimile: judecăți greșite

Stoicii au o teorie surprinzătoare despre emoțiile puternice. O patimă nu este o furtună care vine din afara rațiunii. Este o judecată greșită despre valoarea unui lucru, care s-a transformat într-un impuls prea puternic.

Există patru patimi de bază. Dacă un lucru pare bun și e prezent, apare plăcerea exagerată. Dacă pare bun și e viitor, dorința. Dacă pare rău și e prezent, mâhnirea. Dacă pare rău și e viitor, frica.

Apatheia: eliberarea de patimi. Atenție: nu e „apatie” în sensul de azi, adică lene sau răceală. E starea omului care vede corect valoarea lucrurilor, așa că dorința și frica nu-l mai stăpânesc.

Exemplu: telefonul îți cade și se sparge. Mâhnirea vine din judecata „mi s-a întâmplat un rău mare”. Stoicul corectează: „un indiferent respins, deloc un rău”.

Cetățean al lumii

Dacă toți oamenii au în ei aceeași rațiune, atunci toți sunt rude. Stoicii explică asta printr-un proces pe care îl numesc oikeiosis, „a-ți face ceva propriu”.

Orice ființă vie începe prin a se iubi pe sine și a se proteja. Când omul descoperă că natura lui este rațiunea, cercul grijii se lărgește: familia, prietenii, cetatea, în final omenirea întreagă. Înțeleptul este un cosmopolit, un „cetățean al lumii”.

Atomi, vid și o mică abatere

Epicur (341–270 î.Hr.) preia fizica lui Democrit: tot ce există este alcătuit din atomi care se mișcă în vid. Nimic nu se naște din nimic și nimic nu dispare în nimic. Universul a fost mereu așa și va fi mereu.

Epicur adaugă însă ceva. Atomii cad în vid, paralel, cu aceeași viteză. Dacă ar cădea doar așa, nu s-ar întâlni niciodată. Dar unii se abat puțin din drum, întâmplător, fără cauză. Se lovesc, se agață unii de alții și formează corpuri și lumi nenumărate.

Abaterea (lat. clinamen): mica deviere fără cauză a unui atom. Ea explică nașterea lumilor și, pentru Epicur, ne scapă de destin: nu totul este fixat dinainte, deci putem alege liber.

Rostul fizicii, la Epicur: cine știe că lumea e făcută din atomi nu se mai teme de fulgere trimise de zei.

Plăcerea: lipsa durerii

Pentru Epicur, binele suprem este plăcerea. De aici sensul de azi al cuvântului „epicurian”, om care trăiește în lux. Epicur spune însă aproape contrariul.

Prin plăcere înțelegem lipsa durerii în trup și a tulburării în suflet.Epicur, Scrisoare către Menoikeus (reformulat)

Ataraxia: liniștea sufletului, starea în care nimic nu te mai tulbură. Este cea mai înaltă plăcere, mai mare decât orice desfătare.

Pentru a ajunge acolo, Epicur împarte dorințele în trei. Cele goale, ca faima sau luxul, se nasc din păreri false și nu au capăt: oricât ai avea, vrei mai mult.

Exemplu: Epicur trăia cu pâine și apă și le scria prietenilor să-i trimită „un ulcior de brânză”, ca să se poată ospăta când are chef.

Moartea nu ne privește

Două frici strică liniștea mai mult decât orice: frica de zei și frica de moarte. Fizica atomistă le răspunde la amândouă.

Zeii există, dar trăiesc fericiți, departe, între lumi. Nu se amestecă în treburile noastre, deci nu au de ce să ne pedepsească. Sufletul este și el făcut din atomi și se risipește la moarte. Nu mai rămâne nimeni care să sufere.

Moartea nu este nimic pentru noi: cât timp suntem noi, ea nu este; când vine ea, noi nu mai suntem.Epicur, Scrisoare către Menoikeus (reformulat)

Leacul în patru părți și prietenia

Epicureicii de mai târziu (Filodem) au rezumat învățătura lui într-un „leac în patru părți” (tetrapharmakos), ușor de ținut minte și de repetat zilnic.

Viața epicuriană are și o latură socială, dar alta decât la stoici. Dreptatea nu vine din natură, ci este un contract: ne înțelegem să nu ne facem rău unii altora. Politica aduce prea multă neliniște, deci sfatul este: „trăiește neobservat”. Cel mai mare bun pe care îl dă înțelepciunea este prietenia.

Stoicii și Epicur, față în față

Cele două școli au fost rivale timp de secole. Privite de departe, însă, seamănă: ambele cred că suferința vine din păreri false și ambele promit o fericire pe care nu ți-o poate lua nimeni.

Suspendă judecata și vei fi liniștit

Scepticii pornesc de la o observație: pentru orice argument se poate găsi unul la fel de puternic împotrivă. Balanța stă în echilibru. Atunci, cel mai cinstit lucru este să nu mai hotărăști.

Epoché: suspendarea judecății. Scepticul nu spune „nu e adevărat”, ci „nu mai mult așa decât altfel”. Atenție: sceptic nu înseamnă „cel care neagă tot”, ci „cel care caută” (gr. skeptikos) și încă n-a găsit.

Surpriza vine după. Scepticul a renunțat să mai judece și tocmai atunci a venit liniștea, „cum vine umbra după corp”, spune Sextus Empiricus.

Exemplu clasic: mierea mi se pare dulce. Asta nu o pun la îndoială. Mă îndoiesc doar că ea este dulce în sine: unui bolnav i se pare amară.

Academia: nu sigur, ci probabil

Scepticismul ajunge chiar în școala lui Platon. Arcesilaos și apoi Carneade conduc o Academie care nu mai promite certitudini. Dar cum să trăiești dacă nu știi nimic sigur? Trebuie totuși să alegi pe unde treci strada.

Răspunsul lui Carneade: nu avem un criteriu sigur al adevărului, dar avem grade de probabilitate. O impresie poate fi credibilă; mai bine, credibilă și necontrazisă de altele; cel mai bine, credibilă, necontrazisă și verificată atent din toate părțile.

Exemplu: un medic nu e sigur de diagnostic, dar acționează după cel mai probabil, după ce a făcut analizele.

Cicero: filozofia învață latina

Cicero (106–43 î.Hr.) este avocat, om politic și cel mai mare orator al Romei. În filozofie este eclectic: ia de la fiecare școală ce i se pare mai bun. Mai ales de Academia sceptică și de stoici.

Meritul lui cel mare este limba. Cicero inventează sau adaptează cuvinte latine pentru ideile grecești: qualitas („calitate”), moralis („moral”), iar după tradiție și essentia. Prin el, Evul Mediu și Europa modernă vor gândi în latină cu idei grecești.

Legea naturală: o lege dată de rațiune, aceeași pentru toți oamenii și pentru toate timpurile, care stă deasupra legilor schimbătoare ale statelor. O lege nedreaptă a statului nu este cu adevărat lege.

Totul curge din Unul

Plotin (205–270 d.Hr.) s-a născut în Egipt și a predat la Roma. Scrierile lui, Eneadele, au fost adunate de elevul său Porfir. Plotin se vedea doar ca interpret al lui Platon, dar a construit un sistem nou: neoplatonismul.

La începutul a tot stă Unul, numit și Binele: unitate absolută, mai presus de orice cuvânt și de orice gând. Din el, totul „curge” pe trepte, fără ca el să piardă ceva: întâi Spiritul (Nous), care cuprinde Ideile lui Platon; apoi Sufletul lumii, care dă viață cosmosului; apoi sufletele individuale, unite cu trupuri; la capăt, materia, întunecată, aproape neființă.

Emanație: „revărsare”. Lumea nu e făcută de Unul ca un obiect de un meșter. Ea izvorăște din el, ca lumina din soare, iar la fiecare treaptă unitatea scade.

Drumul înapoi

Ce a coborât poate urca. Sufletul simte că s-a risipit printre lucruri și tânjește după izvorul lui. Ce îl împinge este iubirea, eros, ca la Platon: dorul după frumusețea dintâi.

Urcarea este o purificare. Sufletul începe cu frumusețea corpurilor, trece la frumusețea formelor pure din artă, apoi, prin filozofie, la Spirit. Ultimul pas nu se mai face cu raționamente. Este o unire directă cu Unul, pe care Plotin o numește extaz, „ieșire din sine”.

Porfir povestește că Plotin a trăit această unire de patru ori cât l-a cunoscut.

Poduri spre Evul Mediu și dincolo

Antichitatea se încheie, dar școlile ei nu dispar. Ideile lor trec în creștinism, în dreptul european, în știința modernă. Un om stă exact la hotar: Boethius (cca 480–524), ministru al unui rege got, condamnat la moarte, care scrie în închisoare Mângâierea filozofiei. Este numit „ultimul roman și primul scolastic”.

De ce contează și astăzi

• Terapia cognitivă. Ideea lui Epictet că ne tulbură părerile despre lucruri, nu lucrurile, stă la baza unor forme moderne de psihoterapie.
• Drepturile omului. Legea naturală și omenirea ca o singură familie vin de la stoici, prin Cicero.
• Știința. Atomismul lui Epicur revine în secolul al XVII-lea, iar îndoiala sceptică pregătește metoda lui Descartes.
• Viața simplă. Discuțiile de azi despre consum și minimalism repetă împărțirea dorințelor făcută de Epicur.