Descartes

Un elev bun, nemulțumit de ce a învățat

René Descartes se naște în 1596 într-un orășel din centrul Franței. Studiază la La Flèche, unul dintre cele mai bune colegii iezuite ale vremii. Învață latină, filozofia lui Aristotel, teologie și multă matematică.

La final, își dă seama că aproape nimic din ce a învățat nu este sigur: filozofii se ceartă de secole. Singura excepție este matematica, unde demonstrațiile nu lasă loc de discuție.

Pleacă să citească „marea carte a lumii”: se înrolează ca voluntar în armată și călătorește. Într-o zi de noiembrie 1619, în Germania, singur într-o cameră încălzită de o sobă, îi vine ideea vieții lui: o metodă unică, după modelul matematicii, pentru orice cunoaștere.

Trăiește apoi aproape douăzeci de ani în Țările de Jos, unde gândirea era mai liberă, și scrie acolo operele principale.

Problema: o casă construită fără plan

Descartes compară cunoștințele noastre cu un oraș vechi. Casele au fost ridicate de-a lungul secolelor, de oameni diferiți, fără un plan comun. Străzile sunt strâmbe, clădirile se sprijină unele pe altele. Un oraș proiectat de un singur arhitect, pe un teren liber, este mult mai ordonat.

La fel stau lucrurile cu părerile noastre: le-am adunat din copilărie, înainte să putem judeca singuri. Unele sunt adevărate, altele false, dar nu știm care.

Soluția lui Descartes: o dată în viață, trebuie să dărâmi tot și să reconstruiești pe o temelie sigură. Nu ca să trăiești în ruine, ci ca să știi pe ce stai.

Două drumuri spre cunoaștere

Secolul al XVII-lea este secolul științei noi: Galilei, Kepler, apoi Newton. Natura e explicată prin măsurători și legi matematice, nu prin autoritatea lui Aristotel. De unde vine atunci cunoașterea sigură?

Raționalism (lat. ratio, „rațiune”): curentul care spune că sursa principală a cunoașterii sigure este rațiunea, nu simțurile. Modelul lui este matematica: pornești de la câteva adevăruri evidente și deduci restul.

Empirism (gr. empeiria, „experiență”): curentul opus, care spune că toată cunoașterea vine din experiența simțurilor. Atenție: „empiric” nu înseamnă aici „făcut din ochi, fără metodă”, ca în vorbirea de zi cu zi, ci „bazat pe observație”.

Descartes este primul mare raționalist. Empiriștii britanici, pe care îi întâlnim în lecțiile 15 și 16, îi vor răspunde.

Toți avem rațiune, dar nu toți o folosim bine

Discursul asupra metodei începe cu o frază celebră: bunul-simț este lucrul cel mai bine împărțit din lume. Fiecare crede că are destul.

Bun-simț: la Descartes nu înseamnă politețe, ca în română azi, ci capacitatea de a judeca bine și de a deosebi adevărul de fals. Altfel spus, rațiunea.

Atunci de ce nu suntem de acord? Pentru că nu e de ajuns să ai o minte bună, important este s-o folosești bine. De aceea e nevoie de o metodă, în patru reguli luate din matematică. Prima este cea mai grea: să nu accepți nimic ca adevărat dacă nu e clar și distinct.

Clar și distinct: clar înseamnă că ideea îmi este prezentă limpede minții, ca un obiect bine luminat. Distinct înseamnă că nu o confund cu nimic altceva. Exemplu: „triunghiul are trei laturi” este clar și distinct. „Fericirea e importantă” e clar, dar foarte puțin distinct.

Intuiție și deducție

Metoda folosește două operații ale minții. Ambele cuvinte au aici alt sens decât în vorbirea obișnuită.

Intuiție: la Descartes nu este un presentiment sau un „al șaselea simț”, ci privirea directă a minții atente, care vede un adevăr simplu fără să aibă nevoie de dovadă. Exemplu: „un întreg este mai mare decât o parte a lui”.

Deducție: trecerea pas cu pas de la un adevăr la altul, în așa fel încât fiecare pas să fie sigur. Exemplu: dacă A = B și B = C, atunci A = C.

Cunoașterea este ca un lanț: primul inel este o intuiție, celelalte se leagă prin deducție. Toată filozofia lui Descartes este căutarea acelui prim inel.

O morală „provizorie” cât timp reconstruiești

Cine își dărâmă casa ca s-o reconstruiască are nevoie între timp de un adăpost. Cât timp se îndoiește de tot, Descartes trebuie totuși să trăiască și să ia decizii, așa că își fixează câteva reguli de viață „provizorii”.

Cea mai cunoscută este a doua. Un călător rătăcit într-o pădure nu trebuie să se învârtă în toate părțile și nici să stea pe loc. Trebuie să aleagă o direcție și să meargă drept înainte. Poate nu ajunge exact unde voia, dar sigur iese din pădure.

De reținut: îndoiala lui Descartes este o îndoială de laborator, pentru gândire, nu pentru viața de zi cu zi. Nimeni nu trebuie să se întrebe dacă trenul există înainte să urce în el.

Trei valuri de îndoială

În Meditații, Descartes nu verifică părerile una câte una. Atacă temeliile pe care stau toate.

Îndoială metodică: îndoiala folosită ca unealtă, ca să găsești ce rezistă. Nu e scepticismul celui care spune „nu se poate ști nimic” și se oprește acolo. Descartes se îndoiește tocmai ca să ajungă la certitudine.

Primul val: simțurile. Ne înșală uneori: un băț pare frânt în apă. Nu te încrezi deplin în cine te-a mințit măcar o dată.

Al doilea val: visul. Sigur stau acum la masă? Și visele par la fel de vii, iar nu există un semn sigur care să le deosebească de veghe.

Al treilea val: demonul. Și în vis, 2 + 3 fac 5. Dar dacă un spirit rău și atotputernic mă face să greșesc de fiecare dată când adun?

Varianta de azi: filmul Matrix sau ideea unui „creier într-un vas”, conectat la un calculator care îi trimite impresii false. Cum ai putea afla că nu ești chiar tu acel creier?

Punctul fix: „gândesc, deci exist”

Să zicem că demonul mă înșală în toate. Ca să mă înșele, trebuie totuși să existe cineva pe care să-l înșele: eu. Pot să mă îndoiesc de orice, dar nu pot să mă îndoiesc că mă îndoiesc. Iar a te îndoi înseamnă a gândi.

Concluzia este prima certitudine a filozofiei lui Descartes.

Gândesc, deci exist.Descartes, Discurs asupra metodei, partea a IV-a (1637). În latină: cogito, ergo sum.

Cogito (lat. „gândesc”): numele scurt al acestei certitudini. Ea nu e dedusă din altceva, ci se vede direct de fiecare dată când gândesc. Este primul inel al lanțului.

Arhimede cerea un singur punct fix ca să miște Pământul cu o pârghie. Cogito este punctul fix al lui Descartes.

Încearcă: spune-ți în gând „eu nu exist”. Chiar în clipa în care o gândești, cineva o gândește. Propoziția se contrazice singură.

Ce sunt eu? Un lucru care gândește

Cogito dovedește că exist, dar ce anume sunt? Nu pot spune încă „un om cu trup”: de trup încă mă îndoiesc, poate e doar un vis. Știu sigur un singur lucru despre mine: că gândesc.

Concluzia: sunt un lucru care gândește. Prin „gândire”, Descartes înțelege tot ce se petrece în conștiința mea: nu doar calculele, ci și voința, imaginația și senzațiile, așa cum le trăiesc.

Subiect: cel care gândește, cunoaște și simte. Atenție: nu e „subiectul” unei discuții sau al unei propoziții, ci eul care trăiește experiențele.

Aici se schimbă ceva în istoria filozofiei. Grecii și medievalii porneau de la lume sau de la Dumnezeu. Descartes pornește de la subiect. De aceea e numit părintele filozofiei moderne: după el, aproape fiecare filozof începe cu întrebarea „ce poate ști mintea mea?”.

Eul este sigur, dar singur

După cogito, Descartes știe că gândește, dar nu știe dacă există ceva în afara gândurilor lui: o lume, alți oameni, propriul trup. Demonul e încă acolo.

Ieșirea o găsește printre ideile din mintea lui. Una este specială: ideea unei ființe infinite și perfecte, adică ideea de Dumnezeu. De unde vine?

Din lume nu: simțurile ne arată doar lucruri mărginite. Din mine nu: eu sunt finit și imperfect, de vreme ce mă îndoiesc. Or, o cauză trebuie să aibă cel puțin atâta realitate cât efectul ei. Ceva mai mic nu poate produce ceva mai mare. Rămâne o singură explicație: ideea de infinit a fost pusă în mine de o ființă cu adevărat infinită.

Idee înnăscută: idee pe care nu am primit-o prin simțuri și nici nu am construit-o eu, ci o găsesc în mine de la început. Descartes o compară cu semnul pe care meșterul îl lasă pe opera lui.

Dumnezeu, garantul cunoașterii

Dacă Dumnezeu este perfect, atunci nu poate fi înșelător. Minciuna și înșelăciunea vin dintr-o lipsă, dintr-o slăbiciune, iar o ființă perfectă nu are lipsuri.

Urmarea este enormă. Ipoteza demonului cade. Dumnezeu mi-a dat mintea și simțurile, deci, dacă le folosesc cum trebuie, nu mă vor înșela în mod sistematic. Ce văd clar și distinct este adevărat. Lumea exterioară există.

Să observăm ordinea, foarte diferită de cea a lui Toma d’Aquino. Toma pornea de la lume și urca spre Dumnezeu. Descartes pornește de la eu, urcă la Dumnezeu și abia apoi coboară spre lume. Dumnezeu devine podul dintre minte și realitate.

Atunci de ce greșim?

Dacă Dumnezeu nu înșală, de unde vin erorile? Răspunsul lui Descartes din a patra Meditație: din felul în care lucrează împreună două puteri ale minții.

Intelectul: puterea de a înțelege. Este finit: înțelegem clar doar puține lucruri.

Voința: puterea de a spune „da” sau „nu”, de a afirma sau de a nega. Este nemărginită: putem să ne dăm acordul la orice, chiar și la ce nu înțelegem.

Eroarea apare când voința o ia înaintea intelectului: judecăm ce nu am înțeles încă limpede. Remediul: să ne abținem de la judecată până vedem clar.

Exemplu: citești un titlu șocant pe internet și îl distribui imediat. Intelectul nu a verificat nimic, dar voința a spus deja „da, e adevărat”. Exact acolo apare greșeala.

Două feluri de lucruri în lume

După ce lumea a fost „recuperată”, Descartes se întreabă din ce este făcută. Răspunsul lui: în afară de Dumnezeu, există două feluri de realitate, complet diferite.

Substanță: ceva care există de sine stătător, fără să fie o simplă însușire a altui lucru. Exemplu: masa este o substanță, culoarea mesei nu, pentru că nu poate exista fără masă.

Res cogitans (lat. „lucrul care gândește”): spiritul. Însușirea lui de bază este gândirea. Nu are lungime, lățime sau greutate și nu poate fi tăiat în bucăți.

Res extensa (lat. „lucrul întins”): materia. Însușirea ei de bază este întinderea în spațiu: lungime, lățime, adâncime. Poate fi măsurată și împărțită, dar nu gândește.

Urmarea pentru știință: lumea materială nu mai are suflet sau scopuri, ca la Aristotel. Este materie care se mișcă după legi, deci poate fi studiată cu matematica.

Dualism (lat. duo, „doi”): concepția că realitatea are două principii ireductibile, aici spiritul și materia.

Bucata de ceară

Cum cunoaștem materia? Descartes face un experiment de gândire în a doua Meditație. Ia o bucată de ceară proaspătă, scoasă din fagure. Are culoarea ei, miroase a flori, are o formă, e tare și rece, iar dacă o lovești scoate un sunet.

O apropie de foc. Mirosul dispare, culoarea se schimbă, devine lichidă și caldă, nu mai sună. Tot ce prindeau simțurile s-a schimbat. Și totuși, e aceeași ceară.

Ce a rămas? Doar ceva întins, flexibil și schimbător. Pe acesta nu îl vede ochiul, îl înțelege mintea. Concluzia: nici măcar corpurile nu le cunoaștem cu adevărat prin simțuri, ci prin intelect.

Calități primare și secundare: primare sunt însușirile care țin de lucrul însuși și pot fi măsurate (întinderea, forma, mărimea, mișcarea, numărul). Secundare sunt cele care există doar în cel care percepe (culoarea, mirosul, gustul, sunetul). Ideea vine de la Democrit (lecția 03) și o vor relua Locke și Berkeley.

Exemplu: un măr. Mărimea și forma lui sunt în măr. Roșul și dulcele sunt în tine: un daltonist sau cineva răcit le trăiesc altfel.

Natura ca un mecanism, scris în numere

Dacă materia este doar întindere și mișcare, natura funcționează ca un mecanism uriaș. Un ceas nu are nevoie de suflet ca să arate ora: rotițele se împing unele pe altele. Așa e și lumea pentru Descartes.

Mecanicism: concepția că toate fenomenele naturii se explică prin materie în mișcare și prin ciocniri, ca într-o mașinărie. Fără „forțe ascunse” și fără scopuri.

Instrumentul potrivit pentru o astfel de lume este matematica. Aici Descartes aduce o invenție proprie: un punct poate fi descris prin două numere, distanța pe orizontală și distanța pe verticală. Astfel, o linie sau o curbă devine o ecuație.

Exemplu: când GPS-ul îți spune poziția prin latitudine și longitudine, sau când într-un joc pe calculator un personaj se mișcă pe ecran, se folosește ideea coordonatelor carteziene.

Animalele-mașini și omul dublu

Dacă materia e un mecanism, atunci și corpurile vii sunt mecanisme. Descartes merge până la capăt: animalele sunt automate foarte complicate, ca niște ceasuri făcute de Dumnezeu. Nu gândesc, deci, după el, nu au o viață sufletească propriu-zisă.

Omul este singura excepție din lumea vizibilă. El aparține ambelor substanțe: are un corp-mașină, ca animalele, și un spirit care gândește. Semnul spiritului este limbajul: omul poate răspunde potrivit la orice situație nouă, nu doar prin reacții învățate.

Dar cum lucrează împreună? Când mă înțep, simt durere; când vreau să ridic mâna, mâna se ridică. Descartes caută un loc de întâlnire și îl găsește într-o glandă mică din mijlocul creierului, glanda pineală. Aici, crede el, „spiritele animale” (nu suflete de animale, ci un fluid foarte fin despre care medicina veche credea că circulă prin nervi) transmit mișcările corpului către minte și invers.

Problema minte-corp

O tânără prințesă, Elisabeta de Boemia, îi scrie lui Descartes în 1643 o întrebare foarte incomodă. Dacă spiritul nu are întindere și nu ocupă loc, cum poate împinge ceva material? Ca să miști un corp, trebuie să-l atingi. Cum atinge ceva care nu are suprafață?

Descartes răspunde că unirea sufletului cu trupul este un fapt pe care îl trăim zilnic, chiar dacă nu îl putem explica limpede. Răspunsul nu i-a mulțumit pe mulți.

Problema minte-corp: cum sunt legate gândurile și trăirile noastre de ceea ce se petrece în corp și în creier? Este una dintre cele mai discutate întrebări ale filozofiei de azi.

Urmașii lui au încercat mai multe soluții, adunate în tabelul alăturat. Spinoza și Leibniz (lecția 14) vor schimba chiar ideea de substanță.