Ce este filozofia?

Prieten al înțelepciunii, nu stăpân al ei

Cuvântul vine din greacă: philos înseamnă prieten sau iubitor, sophia înseamnă înțelepciune. După tradiție, Pitagora ar fi fost primul care s-a numit „filozof”. Întrebat dacă este un înțelept, ar fi răspuns că înțelept este doar zeul. Omul poate fi cel mult un iubitor al înțelepciunii.

Filozofie (gr. philosophia): iubire de înțelepciune. Accentul cade pe „iubire”: filozoful nu are înțelepciunea, o caută.

Înțelepciune: nu este totuna cu a ști multe. Cineva poate ști pe de rost o enciclopedie și să nu știe cum să trăiască. Înțelepciunea este priceperea de a vedea ce contează și de a judeca bine.

De aici o trăsătură care îi surprinde pe începători: în filozofie, a ști că nu știi este deja un pas înainte. Vom vedea asta la Socrate.

Ce fel de întrebări pune filozofia

Nu orice întrebare este filozofică. Cele mai multe întrebări de zi cu zi au un răspuns pe care îl găsești uitându-te, măsurând sau întrebând pe cineva. Întrebările filozofice încep acolo unde aceste metode se opresc.

De obicei, ele iau un cuvânt pe care îl folosim fără probleme și întreabă ce înseamnă de fapt. Toți știm să citim ceasul. Dar ce este timpul?

Augustin a spus-o cel mai bine: dacă nu mă întreabă nimeni ce este timpul, știu. Dacă vreau să explic cuiva, nu mai știu.

Trei semne că ai în față o întrebare filozofică: nu se poate rezolva printr-un experiment sau o căutare pe internet, privește ceva foarte general, iar răspunsul îți schimbă felul în care înțelegi multe alte lucruri.

Mirarea

Platon și Aristotel dau același răspuns: filozofia începe cu mirarea.

Mirare (gr. thaumazein): clipa în care un lucru obișnuit încetează să mai fie de la sine înțeles. Nu te miri de ceva ciudat, ci de ceva banal: că există o lume, că ne înțelegem prin cuvinte, că 2 + 2 fac 4 oriunde.

Din mirare au început oamenii să filozofeze, și acum, și la început.Aristotel, Metafizica, cartea I (reformulat)

Aristotel adaugă: cine se miră își dă seama că nu știe. Oamenii au început să filozofeze ca să scape de neștiință, nu pentru vreun folos.

Exemplu: copiii întreabă „de ce?” la nesfârșit. Adulții se opresc de obicei la al treilea „de ce”. Filozoful este adultul care nu s-a oprit.

Îndoiala

Al doilea izvor este opusul încrederii naive. Simțurile ne înșală uneori. Lucruri pe care toată lumea le credea s-au dovedit false. Atunci apare întrebarea: de unde știu că ceea ce cred acum este adevărat?

Îndoială: în filozofie nu înseamnă neîncredere bolnăvicioasă, ci verificare. Pun la încercare o convingere ca să văd dacă rezistă. Scopul este să ajung la ceva sigur, nu să rămân fără nimic.

Îndoiala nu privește doar cunoștințele, ci și valorile și regulile moștenite. „Așa se face” și „așa am apucat” nu sunt argumente.

Exemplu: un băț băgat pe jumătate în apă pare frânt. Ochii spun una, mâna spune alta. Pe care îl cred, și de ce? Din asemenea întrebări s-a născut teoria cunoașterii.

Situațiile-limită

De obicei trăim cu un sentiment de siguranță: avem planuri, obiceiuri, lucruri de făcut. Există însă experiențe care rup această liniște.

Situație-limită: termenul lui Karl Jaspers pentru experiențele de care nu putem scăpa și pe care nu le putem schimba: moartea, suferința, vina, întâmplarea. În fața lor, viața de fiecare zi nu mai răspunde la întrebări.

Asemenea momente ne obligă să ne întrebăm ce contează cu adevărat și ce sens are viața ca întreg. De aceea întrebările filozofice nu sunt un lux pentru specialiști. Mai devreme sau mai târziu, îl ajung pe fiecare.

Exemplu: după o boală grea sau după pierderea cuiva apropiat, mulți oameni spun că „au început să vadă altfel lucrurile”. Asta este, în mic, o întoarcere filozofică.

O ființă care trebuie să hotărască singură

Există și o explicație biologică. Animalul este condus în mare măsură de instincte: pasărea nu se întreabă cum să-și facă cuibul. La om, instinctele sunt slabe. Ele nu îi spun ce să mănânce, cu cine să trăiască sau pentru ce să moară.

Această slăbiciune este și o libertate. Omul poate și trebuie să-și hotărască singur felul de a trăi. Dar cine hotărăște are nevoie de temeiuri: de ce așa și nu altfel? O ființă liberă este obligată să reflecteze.

Biologul Wolfgang Wickler a formulat-o ascuțit: omul este ființa care vrea mereu mai mult decât poate și poate mai mult decât ar trebui.

De aici legătura cu Kant: a filozofa înseamnă a ieși din „minorat”, a avea curajul de a te folosi de propria minte în loc să lași pe alții să gândească în locul tău.

De la mit la logos

Înaintea filozofiei, oamenii își explicau lumea prin mituri: povești despre zei și eroi, primite din bătrâni. Fulgerul? Zeus este mânios. Anotimpurile? O zeiță își plânge fiica.

Mit: o poveste care explică lumea prin voința unor ființe supranaturale. Se sprijină pe tradiție și nu se discută. Logos: cuvânt grecesc care înseamnă deopotrivă vorbire, rațiune și temei. Explicația prin logos dă cauze și argumente pe care oricine le poate verifica și contrazice.

Filozofia apare în Grecia secolului VI î.Hr., când câțiva oameni încep să caute pentru lume o explicație de al doilea fel. Thales spune că totul provine din apă. Răspunsul este greșit, dar felul întrebării este nou: nu „cine a făcut?”, ci „din ce și de ce?”.

Trecerea nu este o ruptură. Miturile pun deja întrebările mari, despre început, moarte, dreptate. Filozofia le păstrează întrebările și le schimbă metoda.

Filozofia și științele

La început, filozofia și știința erau una. Fizica, biologia, psihologia s-au desprins pe rând, pe măsură ce și-au găsit metode proprii. Ce a rămas filozofiei?

Două deosebiri. Prima: fiecare știință studiază o felie din realitate. Biologia se ocupă de viață, chimia de alcătuirea materiei, dreptul de reguli. Filozofia întreabă despre întreg: cum se leagă toate și ce sens au.

A doua: orice știință pornește de la niște presupuneri pe care nu le mai discută. Filozofia încearcă să nu ia nimic de-a gata, nici măcar propriile metode.

Premisă: ceea ce presupui adevărat înainte de a începe să cercetezi. Exemplu: fizicianul presupune că natura ascultă de legi. Întrebarea „de ce ascultă natura de legi?” nu mai este de fizică, ci de filozofie.

Încă două exemple: matematicianul calculează cu numere, filozoful întreabă ce este un număr. Medicul vindecă, filozoful întreabă ce înseamnă „sănătos” și cine hotărăște.

Filozofia, religia și părerea personală

Religia și filozofia pun adesea aceleași întrebări: de unde venim, ce este binele, ce urmează după moarte. Diferă punctul de sprijin. Religia pornește de la o revelație primită prin credință. Filozofia se sprijină doar pe ceea ce rațiunea poate arăta oricui, credincios sau nu. De-a lungul istoriei, cele două s-au sprijinit și s-au contrazis, cum vom vedea la Augustin și Toma d'Aquino.

O a doua confuzie, mai răspândită: „filozofia este doar părerea fiecăruia”. Nu este. O părere spune ce crezi. O poziție filozofică spune și de ce, și rezistă când cineva o atacă.

Exemplu: „Mie mi se pare că minciuna e uneori în regulă” este o părere. „Minciuna este permisă atunci când salvează o viață, pentru că viața valorează mai mult decât o informație” este începutul unui argument. Abia acum avem ce discuta.

Platon: adevărul, binele, frumosul

Cea mai veche împărțire a problemelor filozofiei vine de la Platon. El numește trei lucruri spre care tinde orice om: adevărul, binele și frumosul. În ele, spune el, se oglindește natura a tot ce există.

Fiecare deschide un câmp de întrebări. Adevărul: ce pot cunoaște și cum deosebesc cunoașterea de părere? Binele: cum trebuie să trăiesc? Frumosul: de ce ne mișcă o melodie sau un răsărit?

Împărțirea a rămas vie. O regăsim, de exemplu, în cele trei mari cărți ale lui Kant: una despre cunoaștere, una despre morală, una despre frumos.

Prima hartă: Aristotel

Aristotel este primul care pune ordine în tot ce se știa. El împarte filozofia după scop. Partea teoretică vrea doar să cunoască. Partea practică privește ce facem și ce producem.

Deasupra amândurora stă ceea ce el numește „filozofia primă”: cercetarea primelor cauze și a ființei ca atare. Mai târziu a primit numele de metafizică.

Logica nu este pentru el o parte a filozofiei, ci unealta de care au nevoie toate părțile. În greacă, unealtă se spune organon, și acesta este numele sub care au fost adunate scrierile lui de logică.

Observă cât de mult intra atunci în „filozofie”: fizica, zoologia, psihologia. Aproape toate facultățile unei universități de azi își au începutul aici.

Ce există și cum știm

Metafizică: cercetarea a ceea ce stă dincolo de lumea fizică și la temelia ei: ființa, Dumnezeu, sufletul, lumea ca întreg. Partea ei care se ocupă de ființa ca atare se numește ontologie. Exemplu de întrebare: există doar materie, sau și altceva?

Teoria cunoașterii (epistemologie): cercetează condițiile, izvoarele și limitele cunoașterii. Exemplu: de unde știu că nu visez acum?

Logică: știința gândirii corecte. Nu spune ce este adevărat, ci când o concluzie decurge cu adevărat din premise.

Exemplu. Corect: „Toți oamenii sunt muritori. Socrate este om. Deci Socrate este muritor.” Greșit: „Toți câinii au patru picioare. Pisica mea are patru picioare. Deci pisica mea este câine.” Premisele celui de-al doilea sunt adevărate, dar concluzia nu decurge din ele. Logica explică de ce.

Cum trăim

Etică: cercetează binele care ar trebui să ne călăuzească faptele. Atenție la diferența față de morală: morala este ansamblul regulilor după care trăiește de fapt o comunitate. Etica întreabă dacă acele reguli sunt și întemeiate.

Exemplu: „La noi nu se cade să-ți contrazici părinții” este o regulă morală. „Este respectul datorat și atunci când părinții greșesc?” este o întrebare de etică.

Estetică: cercetează frumosul în artă și în natură și felul în care îl trăim și îl judecăm. Exemplu: este un graffiti artă sau vandalism, și cine decide?

Antropologie filozofică: întreabă ce este omul și care îi este locul în lume. Nu se confundă cu antropologia culturală, care descrie obiceiurile popoarelor.

Filozofia limbajului: cercetează cum capătă cuvintele înțeles și cât ne modelează limba gândirea.

„Filozofia lui…” aproape orice

Pe lângă disciplinele de bază, filozofia reflectează asupra temeliilor altor domenii. Oriunde un domeniu ajunge la întrebări pe care nu le mai poate rezolva cu propriile metode, începe o „filozofie a” lui.

Istoricul stabilește ce s-a întâmplat. Filozofia istoriei întreabă dacă istoria merge undeva. Juristul aplică legea. Filozofia dreptului întreabă dacă există o dreptate mai presus de legile scrise. Neurologul studiază creierul. Filozofia minții întreabă cum se leagă gândul de materie.

Regulă simplă: când întrebarea nu mai este „cum se face?”, ci „ce este de fapt?” sau „cu ce drept?”, ai trecut în filozofie.

Uneltele: concept, argument, obiecție

Filozoful nu are laborator. Uneltele lui sunt câteva, dar trebuie folosite cu grijă.

Concept: înțelesul precis al unui cuvânt. Multe certuri se sting când cei doi observă că foloseau același cuvânt în sensuri diferite. Exemplu: „libertate” ca „fac ce vreau” și „libertate” ca „nu sunt robul poftelor mele”.

Argument: un șir de afirmații în care unele (premisele) sunt date ca temei pentru alta (concluzia). Un argument se poate ataca în două feluri: arăți că o premisă este falsă sau că concluzia nu decurge.

Obiecție și contraexemplu: un caz care arată că o afirmație generală nu ține. Exemplu: „Este întotdeauna rău să minți.” Contraexemplu: minți un răufăcător ca să ascunzi un om nevinovat.

Mai există experimentul mintal: îți imaginezi o situație ca să-ți testezi o idee. Peștera lui Platon este cel mai vechi și cel mai cunoscut.