Nietzsche

Între filologie și nebunie

Friedrich Nietzsche se naște într-un sat din Saxonia, fiu de pastor luteran. Tatăl îi moare când are patru ani. Crește într-o casă de femei evlavioase și pare destinat să devină și el pastor.

Alege însă filologia clasică, studiul limbii și al textelor grecești și latinești. Este atât de strălucit încât, la 24 de ani, fără să-și fi terminat doctoratul, devine profesor la Universitatea din Basel. În acei ani se împrietenește cu compozitorul Richard Wagner, în care vede un salvator al culturii.

Sănătatea lui este însă șubredă: migrene, probleme cu ochii, stomacul. În 1879 renunță la catedră și începe o viață de rătăcitor: verile în munții Elveției, la Sils-Maria, iernile în Italia și pe Coasta de Azur. Scrie mult, singur, aproape fără cititori. În ianuarie 1889, la Torino, se prăbușește psihic. Mai trăiește unsprezece ani, îngrijit de mamă și apoi de sora lui, fără să mai scrie nimic.

Trei perioade și o singură întrebare

Opera lui Nietzsche se împarte de obicei în trei perioade. La început se ocupă de cultura greacă și speră într-o renaștere a ei prin muzica lui Wagner. Apoi rupe prietenia cu Wagner și scrie aforisme ascuțite, în care demască morala și religia. La sfârșit vestește, ca un profet, ideile lui cele mai cunoscute: supraomul, voința de putere, eterna reîntoarcere.

Aforism: un text foarte scurt, de o frază sau un paragraf, care spune un gând ascuțit și te lasă să-l duci singur mai departe. Exemplu: „Ce nu mă omoară mă face mai puternic.”

Întrebarea care le leagă: ce se întâmplă cu o cultură când temeliile ei, credința în Dumnezeu și în valori veșnice, nu mai țin? Pentru Nietzsche, Europa trăia deja această criză, dar nu îndrăznea să o recunoască.

Ruptura cu Wagner, în 1876–1878, este și ea o cotitură. Nietzsche îi reproșează compozitorului că s-a pus în slujba naționalismului german și că, în Parsifal, s-a întors la temele creștine ale renunțării. Prietenia se transformă într-o polemică pe care Nietzsche o va continua până la sfârșit.

De reținut: Nietzsche nu construiește un sistem, ca Hegel. Scrie în fragmente, cu ironie și exagerări voite. Trebuie citit cu atenție: nu orice frază tare este o teză de luat literal.

Două forțe ale culturii grecești

În prima lui carte, Nașterea tragediei (1872), Nietzsche contrazice imaginea obișnuită despre greci, ca popor senin și echilibrat. Sub seninătate, spune el, se ascunde o cunoaștere adâncă a suferinței. Arta greacă s-a născut din întâlnirea a două forțe, pe care le numește după doi zei.

Apolinic: forța măsurii, a ordinii și a formei clare. Apollo este zeul luminii și al visului. Exemplu: o statuie greacă, perfect proporționată, care stă liniștită.

Dionisiac: forța beției, a extazului, a contopirii cu fluxul vieții. Dionysos este zeul vinului și al sărbătorii. Exemplu: un concert în care uiți de tine și te simți una cu mulțimea.

Tragedia greacă le împacă pe amândouă: corul și muzica aduc forța dionisiacă, personajele și cuvintele dau forma apolinică. Așa, spectatorul poate privi grozăvia vieții fără să fie strivit de ea.

Adevărul ca metafore uitate

Într-un text scurt din 1873, Despre adevăr și minciună în sens extramoral, Nietzsche pune la îndoială chiar încrederea noastră în cuvinte. Când spunem „frunză”, credem că am prins esența tuturor frunzelor. De fapt, am lipit o etichetă comună pe nenumărate lucruri diferite.

Drumul de la lucru la concept este un șir de transpuneri: o excitație a nervilor devine imagine, imaginea devine sunet, sunetul devine cuvânt, cuvântul devine concept. La fiecare pas se pierde ceva. Adevărurile noastre sunt metafore care s-au tocit atât de tare încât am uitat că sunt metafore, ca niște monede de pe care s-a șters chipul.

Perspectivism: ideea că nu există cunoaștere „de nicăieri”. Orice cunoaștere vine dintr-o anumită perspectivă, a unui anumit corp, cu anumite nevoi. Exemplu: aceeași pădure înseamnă altceva pentru un pădurar, un pictor și un copil rătăcit.

Atenție: Nietzsche nu spune că orice părere e la fel de bună. Spune că cine crede că vede lumea fără nicio perspectivă se înșală pe sine.

Genealogia: de unde vin valorile?

Nietzsche propune o metodă nouă de a studia morala. Nu întrebi „este mila bună?”, ci „de unde vine mila, cine a avut nevoie de ea, ce interes a servit?”.

Genealogie: cercetarea originii istorice și psihologice a unei valori. Cuvântul vine de la arborele genealogic al unei familii. Exemplu: afli că o regulă din școala ta a apărut după un accident anume, pentru a proteja pe cineva anume.

Când urmărești o valoare până la rădăcini, descoperi adesea altceva decât pretinde ea. Ce se prezintă ca dezinteresat ascunde un interes. Ce se prezintă ca virtute ascunde o slăbiciune. Astfel, valoarea își pierde pretenția de a fi veșnică și obiectivă.

Exemplu de exercițiu: alege o valoare pe care ai învățat-o, de pildă modestia. Întreabă-te cine câștigă când tu ești modest. Apoi hotărăște dacă valoarea mai rezistă și de ce.

Morala stăpânilor și morala sclavilor

În Genealogia moralei (1887), Nietzsche descrie două feluri de morală. Prima este a celor puternici, „stăpânii”: ei se numesc pe ei înșiși buni, adică nobili, sănătoși, plini de viață, iar pe ceilalți îi numesc doar „răi” în sensul de mediocri, slabi.

A doua este a celor slabi, „sclavii”. Ei nu se pot răzbuna în fapte, așa că se răzbună în valori. Îi numesc pe cei puternici „răi”, în sensul de vinovați, și fac din propria slăbiciune o virtute: răbdarea, ascultarea, smerenia.

Resentiment: ura neputincioasă și ascunsă față de cei puternici, care ajunge să creeze valori. Exemplu: „Strugurii sunt acri”, spune vulpea din fabulă, când nu ajunge la ei.

Nietzsche vede în morala creștină o formă de morală a sclavilor, care a învins în Europa. Aici este cea mai provocatoare și mai contestată teză a lui: nu doar că o critică, dar o socotește o morală a vieții slăbite.

Nebunul cu felinarul

Cea mai cunoscută frază a lui Nietzsche apare într-o mică povestire din Știința voioasă (1882). Un nebun aprinde un felinar în plină zi, aleargă în piață și strigă: „Îl caut pe Dumnezeu!” Oamenii din piață, care nu cred în Dumnezeu, râd de el.

Atunci nebunul le spune: „Dumnezeu a murit. Și noi l-am ucis.” Apoi întreabă: ce am făcut când am desprins pământul de soarele lui? Încotro ne mișcăm acum? Nu cădem mereu, înapoi, în lături, înainte? Mai există un sus și un jos?

La urmă își aruncă felinarul pe jos: „Am venit prea devreme.” Vestea a ajuns, dar oamenii încă nu au înțeles ce înseamnă.

Atenție: fraza nu este o dovadă că Dumnezeu nu există. Este o constatare despre cultură: pentru tot mai mulți europeni, Dumnezeu nu mai era temelia vieții de zi cu zi, a științei, a politicii. Iar ei nu își dădeau seama ce pierduseră.

Nihilismul și răsturnarea valorilor

Dacă Dumnezeu a fost temelia tuturor valorilor, moartea lui le lasă fără sprijin. Cele mai înalte valori își pierd valoarea. Nietzsche numește această stare nihilism și prevede că va domina secolele următoare.

Nihilism (lat. nihil, „nimic”): starea în care nimic nu mai pare să aibă valoare, sens sau scop. Atenție: nu înseamnă „a nu crede în nimic” din teribilism. Este o criză reală, pe care o poți trăi fără să o alegi. Exemplu: „La ce bun să mă străduiesc, dacă oricum nimic nu contează?”

Nihilismul are însă două fețe. Cei slabi disperă sau caută înlocuitori: ideologii, plăceri mărunte, comoditate. Pe aceștia Nietzsche îi numește „ultimii oameni”: vor doar să fie liniștiți și „au inventat fericirea”. Cei puternici văd în criză un început: ocazia de a crea valori noi.

Răsturnarea tuturor valorilor: proiectul lui Nietzsche de a judeca valorile din nou, după un singur criteriu: întăresc viața sau o slăbesc?

Turma și supraomul

În Așa grăit-a Zarathustra, un înțelept coboară de pe munte ca să vestească oamenilor o învățătură nouă: „Omul este ceva ce trebuie depășit.”

Supraom (germ. Übermensch): omul care a trecut prin nihilism și creează singur valori noi, fidele vieții și pământului. Atenție: nu este o rasă superioară și nici un tiran. Este un ideal de depășire de sine. Exemplu, ca imagine: un artist care nu imită pe nimeni și își face propriul drum, asumându-și riscul.

Opusul lui este „turma”: mulțimea care gândește ce gândesc toți, ascultă de reguli pe care nu și le-a ales și se teme de tot ce iese din rând. Turma vrea siguranță și egalitate. Supraomul vrea creștere, chiar cu prețul suferinței.

Drumul spre supraom este cel din schema lecției: cămila care duce valorile vechi, leul care spune „nu” și cucerește libertatea, copilul care spune „da” și creează.

Voința de putere

Ce mișcă viața? Schopenhauer spusese: o voință oarbă de a trăi. Nietzsche merge mai departe. Viața nu vrea doar să se păstreze, ci să crească, să se întărească, să depășească. Această forță o numește voință de putere.

Voință de putere: impulsul fundamental al oricărei vieți de a crește și de a-și spori forța. Atenție: nu înseamnă în primul rând putere politică sau dorința de a-i domina pe alții. Exemplu: un sportiv care se antrenează ca să-și depășească propriul record.

În Antihristul (scris în 1888), Nietzsche dă definiții scurte și provocatoare: bun este tot ce sporește în om sentimentul puterii; rău este tot ce vine din slăbiciune; fericirea este sentimentul că puterea crește, că o rezistență a fost învinsă.

Exemplu: bucuria pe care o simți când înțelegi, în sfârșit, o problemă grea de matematică. Nu ai câștigat nimic material, dar ți-a crescut puterea. Aceasta este, pentru Nietzsche, fericirea adevărată.

„Cea mai grea greutate”

În Știința voioasă, Nietzsche propune un experiment de gândire. Imaginează-ți că un demon se strecoară într-o noapte în singurătatea ta și îți spune: viața aceasta, așa cum ai trăit-o, va trebui să o trăiești încă o dată și de nenumărate ori. Fiecare durere, fiecare bucurie, fiecare gând, în aceeași ordine. Clepsidra existenței va fi întoarsă iar și iar, și tu odată cu ea.

Cum ai reacționa? Te-ai arunca la pământ, blestemându-l pe demon? Sau ai trăi o clipă în care i-ai răspunde: „Nu am auzit niciodată ceva mai dumnezeiesc”?

Eterna reîntoarcere: ideea că totul se repetă la nesfârșit, exact la fel. Mai ales la Nietzsche, un test: ai vrea să-ți trăiești viața din nou, de nenumărate ori? Exemplu: o hotărâre pe care o iei acum ar trece testul dacă ar trebui să o repeți la infinit?

Nietzsche povestește că gândul acesta l-a lovit în august 1881, în timpul unei plimbări pe malul unui lac de lângă Sils-Maria, lângă o stâncă mare în formă de piramidă. L-a notat ca venind „la 6000 de picioare deasupra omului și a timpului”. Pentru el, era gândul cel mai greu și, totodată, cel mai eliberator.

Amor fati (lat. „iubirea destinului”): a nu vrea nimic altfel decât este, nici înainte, nici înapoi, în toată eternitatea. Nu doar a suporta ce e necesar, ci a-l iubi.

Un filozof citit în multe feluri, și folosit greșit

După prăbușirea lui, Nietzsche devine celebru. Sora lui, Elisabeth Förster-Nietzsche, preia manuscrisele, le ordonează după propriile idei și publică o carte alcătuită din notițele lui, Voința de putere. Ea era căsătorită cu un antisemit cunoscut și a apropiat arhiva fratelui ei de naționaliști, apoi de naziști.

Naziștii au folosit cuvinte ca „supraom” și „voință de putere” în propaganda lor. Nietzsche însă disprețuia naționalismul german și s-a despărțit de Wagner și din cauza antisemitismului acestuia. În cărțile și scrisorile lui târzii îi ironizează aspru pe antisemiți. Folosirea lui de către naziști este o deformare.

În secolul XX, Nietzsche a fost citit foarte diferit: de existențialiști, ca gânditor al libertății într-o lume fără valori date; de Freud și psihanaliză, ca descoperitor al motivelor ascunse; de postmoderni, ca maestru al suspiciunii față de „adevăr” și putere.