Iluminismul francez

Ce este Iluminismul?

Francezii își numeau epoca le siècle des Lumières, „secolul luminilor”. Imaginea e simplă: oamenii trăiseră mult timp în întunericul prejudecăților, iar acum rațiunea aprinde lumina.

Iluminism: mișcarea intelectuală din secolul al XVIII-lea care se bizuie pe rațiune și pe experiență, critică autoritățile neîntemeiate și cere libertate, toleranță și progres. Atenție: „iluminat” nu înseamnă aici „luminat de o revelație mistică”, ci „care gândește limpede, cu capul lui”.

Cea mai cunoscută definiție vine de la sfârșitul epocii, de la un german, Kant (lecția 18).

Iluminismul este ieșirea omului din starea de minorat, de care el însuși e vinovat. Sapere aude! Ai curajul să te folosești de propria minte!Kant, Ce este Iluminismul?, 1784 (reformulat)

„Minorat” înseamnă aici că nu te folosești de mintea ta fără să te conducă altcineva. Iar vina e a ta atunci când nu-ți lipsește inteligența, ci curajul.

Exemplu de azi: când distribui o știre fără să verifici sursa, pentru că „așa scrie peste tot”, lași pe alții să gândească în locul tău.

Modelul englez și Enciclopedia

Iluminiștii francezi privesc peste Canalul Mânecii. Anglia avea un parlament puternic, mai multă libertate a presei și toleranță religioasă. Avea și doi gânditori admirați: Locke, care arătase că toată cunoașterea vine din experiență (lecția 15), și Newton, care arătase că natura urmează legi clare, scrise matematic.

Voltaire trăiește doi ani în Anglia și scrie despre ea în Scrisorile filozofice (1734). Cartea, care lăuda Anglia și critica implicit Franța, a fost condamnată și arsă la Paris. Montesquieu vede și el în Anglia un model.

Cel mai mare proiect al epocii este Enciclopedia, condusă de Denis Diderot și, la început, de matematicianul Jean d'Alembert. Ea vrea să adune toată cunoașterea vremii și să arate că științele și meșteșugurile sunt la fel de demne ca teologia. Unele articole strecurau critici la adresa Bisericii și a regelui, iar lucrarea a fost interzisă de mai multe ori.

Enciclopedie (gr. enkyklios paideia, „învățătură care cuprinde tot cercul”): o lucrare care adună sistematic cunoștințele din toate domeniile.

Omul între două infinituri

Blaise Pascal e un geniu precoce: la 19 ani construiește una dintre primele mașini de calcul, iar mai târziu pune bazele calculului probabilităților. În noaptea de 23 noiembrie 1654 trăiește o convertire puternică, pe care o notează pe o foaie cusută apoi în haină: „Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac, al lui Iacob, nu al filozofilor și al învățaților.” De atunci se dedică credinței.

Voia să scrie o apărare a creștinismului, dar a murit la 39 de ani. Au rămas fragmentele publicate sub titlul Cugetări.

Pascal așază omul între două infinituri. Privit față de univers, e un nimic. Privit față de lumea infinit de mică, e un tot. Rațiunea se mișcă doar în finit, între ele: nu poate cuprinde nici începutul, nici sfârșitul lucrurilor. Omul este o ființă de mijloc: aproape înger prin spirit, aproape animal prin trup.

Omul nu e decât o trestie, cea mai slabă din natură, dar e o trestie gânditoare.Pascal, Cugetări (reformulat)

Universul îl poate strivi cu o picătură de apă. Dar omul rămâne mai nobil decât ce îl ucide, pentru că știe că moare, iar universul nu știe nimic. Demnitatea noastră stă în gândire.

Spiritul geometric și spiritul de finețe

Dacă rațiunea nu ajunge la primele principii, cine le cunoaște? Pascal răspunde: inima.

Inima (fr. cœur): la Pascal, puterea de a cunoaște direct, fără demonstrație, adevărurile prime: că există spațiu, timp, o lume în afara noastră. Atenție: nu înseamnă doar „sentiment”, ci o formă de cunoaștere.

Inima are rațiunile ei, pe care rațiunea nu le cunoaște.Pascal, Cugetări (reformulat)

Pascal deosebește două feluri de minte. Spiritul geometric lucrează cu definiții și demonstrații, pas cu pas. Spiritul de finețe vede dintr-odată multe lucruri, prinde nuanțele unei situații sau ale unui om. Matematicianul are nevoie de primul, judecătorul sau medicul bun și de al doilea. Cele două trebuie să lucreze împreună.

Pentru Pascal, cel mai înalt act al rațiunii e să-și recunoască limitele: „Ultimul pas al rațiunii este să recunoască faptul că sunt infinit de multe lucruri care o depășesc” (reformulat).

Pariul

Rațiunea nu poate dovedi nici că Dumnezeu există, nici că nu există. Dar trebuie să alegi: nu poți să nu trăiești într-un fel sau altul. Pascal propune să privim alegerea ca pe un pariu.

Dacă pariezi pe Dumnezeu și El există, câștigi infinitul: viața veșnică. Dacă nu există, ai pierdut puțin: câteva plăceri ale unei vieți finite. Dacă pariezi împotriva lui și El există, pierzi infinitul. Dacă nu există, ai câștigat puțin. Cine pune în joc finitul ca să câștige infinitul face un calcul înțelept.

Pariul lui Pascal: argumentul că, într-o situație nesigură, e rațional să crezi în Dumnezeu, pentru că ce poți câștiga e infinit, iar ce poți pierde e finit.

Pascal știa că nimeni nu poate crede doar hotărând că vrea. De aceea îi sfătuiește pe cei care ezită să trăiască întâi ca și cum ar crede, iar credința va urma.

„Striviți infama!”

Voltaire, pe numele adevărat François-Marie Arouet, este cel mai cunoscut iluminist. A scris poezii, tragedii, romane, istorii și peste douăzeci de mii de scrisori. A stat închis la Bastilia, a trăit în exil, a petrecut câțiva ani la curtea lui Frederic cel Mare al Prusiei, iar în ultimii ani s-a stabilit la Ferney, lângă granița cu Elveția, de unde putea fugi repede la nevoie.

Dușmanul lui principal este dogmatismul religios. În dogme, spune el, stă rădăcina fanatismului, iar din fanatism vin persecuția și nedreptatea. Lozinca lui: Écrasez l'infâme!, „Striviți infama!”, adică intoleranța bisericii vremii și superstiția.

Toleranță (lat. tolerare, „a suporta”): atitudinea de a-i lăsa pe alții să creadă și să trăiască altfel decât tine, fără să-i persecuți. Nu înseamnă să fii de acord cu ei.

Cazul Calas (1762): Jean Calas, un negustor protestant din Toulouse, a fost acuzat pe nedrept că și-a ucis fiul ca să-l împiedice să devină catolic. A fost torturat și executat. Voltaire a dus o campanie de trei ani, a scris Tratatul despre toleranță (1763) și a obținut reabilitarea lui Calas.

Voltaire critică și metafizica. La sfârșitul multor capitole de metafizică, spune el, ar trebui scris „N. L.”, non liquet: „nu e clar”.

Ceasornicarul și cea mai bună dintre lumi

Voltaire nu e ateu. Ordinea lumii, spune el, arată că există un Creator, așa cum un ceas arată că există un ceasornicar. Dar ce este Dumnezeu, ce vrea și cum trebuie cinstit nu putem ști. Religiile istorice, cu dogmele lor, sunt mai mult superstiții. Locul lor ar trebui să-l ia o religie a rațiunii, care cere doar o viață morală.

Deism (lat. deus, „zeu”): credința într-un Dumnezeu care a creat lumea și legile ei, dar apoi nu mai intervine în ea: fără minuni, fără revelații.

Dacă Dumnezeu n-ar exista, ar trebui inventat. Dar toată natura ne strigă că El există.Voltaire, Epistolă către autorul cărții despre cei trei impostori (reformulat)

De obicei se citează doar prima propoziție, ca și cum Voltaire ar spune că Dumnezeu e o invenție utilă. A doua arată că el credea în Dumnezeu, dar nu în dogme.

În 1755, un cutremur urmat de tsunami și de incendii distruge Lisabona și ucide zeci de mii de oameni, mulți dintre ei în biserici, de sărbătoarea Tuturor Sfinților. Voltaire nu mai poate accepta ideea lui Leibniz că trăim în „cea mai bună dintre lumile posibile” (lecția 14). În romanul Candid (1759), filozoful Pangloss repetă formula în mijlocul tuturor nenorocirilor. Concluzia cărții e modestă și practică: „trebuie să ne cultivăm grădina”.

Spiritul legilor

Charles de Montesquieu, baron și magistrat la Bordeaux, devine celebru cu Scrisorile persane (1721). În ele, doi călători persani descriu Parisul ca pe o țară exotică, iar cititorul francez își vede dintr-odată obiceiurile ca ciudate.

Opera lui principală, Despre spiritul legilor (1748), compară legile multor popoare. Concluzia: legile nu sunt arbitrare. Ele se potrivesc cu teritoriul, clima, economia, religia, obiceiurile și istoria fiecărui popor. Toate acestea formează un „spirit general” al națiunii.

Exemplul lui Montesquieu: o țară foarte mare tinde spre o putere centralizată, o țară mică e mai ușor de condus ca republică. Ce ar spune despre propria ta țară?

Montesquieu deosebește trei forme de stat, fiecare sprijinită pe alt principiu. Republica trăiește din virtutea cetățenilor, adică din iubirea de patrie și de egalitate. Monarhia, din onoare. Despotismul, din frică.

Puterea trebuie să oprească puterea

Cea mai influentă idee a lui Montesquieu privește libertatea. Un stat e bun, spune el, când e moderat, adică echilibrat. Iar cine are putere tinde să abuzeze de ea până întâlnește o limită.

Ca să nu se poată abuza de putere, trebuie ca, prin rânduiala lucrurilor, puterea să oprească puterea.Montesquieu, Despre spiritul legilor XI, 4 (reformulat)

Separarea puterilor: împărțirea puterii statului în trei, încredințate unor organe diferite: legislativă (face legile), executivă (le aplică și guvernează) și judecătorească (judecă). Dacă toate trei sunt în aceleași mâini, libertatea dispare.

Legislativul controlează executivul, iar executivul poate opri, prin veto, o lege a legislativului. Judecătorii trebuie să fie strict independenți.

Ideea a trecut în Constituția Statelor Unite (1787) și în aproape toate constituțiile democratice de azi. Când o curte constituțională anulează o lege sau parlamentul demite un guvern, vezi în practică principiul lui Montesquieu.

Vico: o știință nouă a istoriei

La Napoli, profesorul de retorică Giambattista Vico, aproape necunoscut în timpul vieții, merge împotriva lui Descartes. Descartes prețuia matematica și fizica și disprețuia istoria ca nesigură. Vico răstoarnă ierarhia.

Verum et factum (lat. „adevărul și făcutul”): principiul lui Vico că putem cunoaște cu adevărat doar ce am făcut noi înșine. Natura a făcut-o Dumnezeu, deci fizica rămâne pentru noi doar probabilă. Istoria, limba, miturile și instituțiile le-au făcut oamenii, deci pe ele le putem înțelege din interior.

În Știința nouă (1725), Vico caută legile istoriei în limbă, mituri și poezie. Observă că popoare care nu au avut legătură între ele au ajuns la aceleași idei de bază: religie, căsătorie, înmormântarea morților. Pentru el, acesta e semnul unei Providențe care conduce istoria.

Fiecare popor trece prin trei vârste. În vârsta zeilor, totul e condus de religie, iar oamenii vorbesc prin semne și simboluri. În vârsta eroilor, domnesc nobilii aspri, iar limba devine poezie. În vârsta oamenilor, oamenii se bizuie pe propria rațiune, sunt egali în fața legii și vorbesc în proză. Apoi vin luxul și decăderea, iar ciclul (corso) o ia de la capăt (ricorso), ca după căderea Romei.

Cum ne înlănțuie civilizația

Jean-Jacques Rousseau, fiul unui ceasornicar din Geneva, a avut o viață agitată: fugar la 16 ani, autodidact, muzician, prieten și apoi dușman al enciclopediștilor. În 1750 câștigă un concurs al Academiei din Dijon cu un răspuns surprinzător: progresul științelor și artelor nu i-a făcut pe oameni mai buni, ci mai răi.

Rousseau își imaginează o stare naturală, înainte de societate. Acolo omul e liber, egal cu ceilalți și trăiește după sentiment. Îl conduc iubirea de sine, grija sănătoasă pentru propria viață, și mila față de cel care suferă.

Iubirea de sine și amorul propriu: amour de soi este grija firească pentru propria viață. Amour-propre apare în societate: nevoia de a fi mai bun decât alții și de a fi admirat. Exemplu: să mănânci când ți-e foame e iubire de sine; să postezi poza mesei ca să te invidieze alții e amor propriu.

Cotitura decisivă e proprietatea privată. Primul om care a îngrădit un teren și a spus „Acesta e al meu”, găsind oameni destul de naivi să-l creadă, a întemeiat, spune Rousseau, societatea civilă și, odată cu ea, inegalitatea. Apoi legile le-au pus celor slabi lanțuri noi și le-au dat celor bogați putere în plus. Luxul i-a slăbit pe oameni, politețea i-a făcut ipocriți.

Rousseau nu vrea să ne întoarcem în pădure. Propune două căi spre libertate: o educație nouă și un contract social nou. În Emil (1762), copilul e ferit de influențele rele ale societății și învață din experiență și din lucruri, nu din cărți și discursuri. Prima carte pe care o primește e Robinson Crusoe.

Contractul social și voința generală

Omul s-a născut liber și peste tot e în lanțuri.Rousseau, Contractul social I, 1 (reformulat)

Rousseau nu întreabă cum s-a ajuns aici, ci ce ar putea face legitime lanțurile societății. Răspunsul e un contract în care fiecare se dă pe sine, cu toată puterea lui, întregii comunități, sub conducerea voinței generale.

Pare o pierdere de libertate. Dar, pentru că fiecare face parte din comunitate, ascultând de voința generală fiecare ascultă de o lege la care a contribuit el însuși. Omul pierde libertatea naturală, de a face orice, și câștigă libertatea civilă, de a trăi după legi pe care și le dă singur.

Voința generală (fr. volonté générale): voința care urmărește binele comun al tuturor. Ea nu e același lucru cu voința tuturor, care e doar suma intereselor private. Exemplu: dacă fiecare locatar votează să nu plătească reparația acoperișului, aceasta e voința tuturor; voința generală ar fi să-l repare, pentru că plouă la toți.

Din contract se naște suveranitatea poporului: legile sunt valabile doar dacă exprimă voința generală, iar guvernul doar le pune în aplicare. Statul ideal al lui Rousseau este o republică mică, în care cetățenii se pot aduna, cu moravuri simple și averi cât mai egale.