Hobbes și Locke

Două vieți într-un secol de războaie

Thomas Hobbes se naște prematur în 1588, în anul în care flota spaniolă, „Invincibila Armada”, atacă Anglia. Mai târziu glumea că mama lui a născut gemeni: pe el și frica. Lucrează ca preceptor într-o familie nobilă, călătorește prin Europa, îl întâlnește pe Galilei și scrie una dintre obiecțiile la Meditațiile lui Descartes.

În anii 1640, Anglia intră în război civil: regele luptă cu Parlamentul, iar în 1649 regele Carol I este executat. Hobbes fuge la Paris și scrie acolo Leviatanul (1651), o carte despre cum poate fi oprit un asemenea haos.

John Locke, cu o generație mai tânăr, studiază la Oxford și devine medic. Ca secretar al unui politician din opoziție, trebuie să fugă în Țările de Jos. Se întoarce după „Revoluția Glorioasă” din 1688, când Parlamentul schimbă regele fără război și îi limitează puterile. Operele lui principale apar imediat după.

Problema: de unde are statul dreptul să ne conducă?

Timp de secole, răspunsul obișnuit în Europa fusese: regele conduce pentru că așa a rânduit Dumnezeu. Puterea vine „de sus”. Războiul civil a făcut acest răspuns greu de folosit: ambele tabere pretindeau că Dumnezeu este de partea lor.

Hobbes și Locke caută un alt temei, pe care oricine îl poate verifica cu propria rațiune. Ei își imaginează oamenii înainte de orice stat și se întreabă de ce ar accepta, de bunăvoie, să asculte de cineva. Puterea vine astfel „de jos”, din acordul celor conduși.

Contract social: acordul, imaginar sau real, prin care oamenii renunță la o parte din libertatea lor și formează un stat, în schimbul siguranței și al ordinii. Exemplu în mic: regulamentul unui cămin studențesc, pe care îl accepți ca să poți locui împreună cu alții.

Atenție: nu e vorba neapărat de un document semnat vreodată. Contractul este un experiment de gândire: ne ajută să judecăm dacă un stat este legitim.

Totul este corp în mișcare

Hobbes descoperă geometria târziu, pe la 40 de ani, și rămâne fascinat: dintr-o demonstrație pornită de la lucruri simple poți ajunge la concluzii surprinzătoare și sigure. Vrea să facă la fel cu omul și cu statul.

Punctul lui de plecare: tot ce există este corp, iar tot ce se întâmplă este mișcare. Filozofia înseamnă să descompui un lucru complicat în părțile lui și să afli cauzele care îl pun în mișcare, așa cum desfaci un ceas ca să vezi cum funcționează.

Materialism: concepția că există numai materie, fără suflet separat de corp. Atenție: în filozofie nu înseamnă „a ține doar la bani și lucruri”, ca în vorbirea obișnuită.

Hobbes deosebește două feluri de corpuri. Corpurile naturale sunt făcute de natură: pietrele, animalele, omul. Corpul artificial este făcut de oameni: statul. De aici cele două mari ramuri ale filozofiei lui.

Ce ne pune în mișcare: plăcerea, frica și supraviețuirea

Și omul este un mecanism. Un obiect apasă asupra simțurilor, mișcarea trece prin nervi până la creier și produce în noi o imagine. Nu cunoaștem lucrurile în sine, ci imaginile pe care ni le provoacă.

Unele mișcări ne ajută viața să meargă mai departe: le simțim ca plăcere și le dorim. Altele o încurcă: le simțim ca durere și fugim de ele. Ce numim „bine” este pur și simplu ce dorim, iar „rău” ce evităm.

Instinct de conservare: dorința fiecărei ființe de a rămâne în viață. Pentru Hobbes, aceasta este cea mai puternică dorință omenească și valoarea cea mai înaltă, iar frica de moarte este cea mai puternică frică.

Concluzia e dură: dacă fiecare urmărește în primul rând propria supraviețuire și propriul avantaj, atunci oamenii sunt, de la natură, egoiști. Nu din răutate, ci din felul în care sunt construiți.

Starea naturală: războiul tuturor împotriva tuturor

Imaginează-ți o lume fără stat: fără poliție, tribunale sau legi. Hobbes spune că acolo oamenii sunt, în mare, egali: chiar și cel mai slab îl poate ucide pe cel mai tare, prin viclenie sau aliindu-se cu alții. Fiecare are dreptul la orice, pentru că nu există nicio regulă care să spună ce e al cui.

Starea naturală: situația, imaginată, a oamenilor înainte de orice stat. Pentru Hobbes, ea este o stare de război.

Trei lucruri îi împing pe oameni unii împotriva altora: competiția pentru aceleași bunuri, neîncrederea (atac primul, ca să nu fiu atacat) și dorința de a fi respectat. Rezultatul este un război al tuturor împotriva tuturor. Nu neapărat lupte continue, ci o amenințare care nu se termină niciodată.

Viața omului este solitară, săracă, urâtă, brutală și scurtă.Hobbes, Leviatanul, cap. 13 (reformulat)

Exemplu: de ce încuiem ușa casei, chiar dacă trăim într-un stat? Pentru Hobbes, gestul arată ce credem de fapt despre ceilalți oameni.

Ieșirea: frica, rațiunea și contractul

Din această stare îi scot pe oameni două lucruri: frica de moarte și rațiunea. Frica îi face să vrea pacea. Rațiunea le arată cum s-o obțină: fiecare trebuie să renunțe la dreptul lui la orice, cu condiția ca și ceilalți să renunțe.

Dar o promisiune nu valorează nimic dacă nimeni nu o poate impune. „Înțelegerile fără sabie sunt doar vorbe”, scrie Hobbes. De aceea, toți își transferă drepturile și puterea unei singure persoane sau unei adunări: suveranul. Voința lui ține de acum locul voințelor tuturor.

Suveran: cel care deține puterea supremă în stat, deasupra căruia nu mai există altă autoritate. Poate fi un rege sau o adunare.

Pe coperta primei ediții a Leviatanului apare un uriaș cu coroană, care ține o sabie și un toiag de episcop. Dacă privești atent, trupul lui este făcut din sute de oameni mici. Statul este „omul artificial” în care se adună toți.

Leviatan: un monstru marin din Cartea lui Iov, căruia nimic de pe pământ nu i se poate împotrivi. Hobbes îi dă acest nume statului, pe care îl numește și „zeu muritor”.

Cât de mare este puterea suveranului?

Pentru Hobbes, puterea suveranului trebuie să fie nelimitată. Orice limită ar însemna că altcineva poate judeca peste el, iar atunci certurile încep din nou. Din același motiv, puterea nu poate fi împărțită: un stat cu două centre de putere, regele și Parlamentul, ajunge exact la războiul civil pe care Hobbes l-a trăit.

Și Biserica trebuie să fie sub autoritatea statului: dacă preoții ar porunci altceva decât suveranul, cetățenii ar fi rupți între două ascultări.

Supușii nu au dreptul să se răzvrătească, nici împotriva unui conducător rău. Un tiran este rău, dar războiul civil este mai rău. Există o singură excepție: dacă suveranul vrea să te ucidă, ai dreptul să te aperi, pentru că ai intrat în contract tocmai ca să-ți salvezi viața.

Hobbes nu cere un tiran. Spune limpede că datoria cea mai înaltă a suveranului este binele poporului, adică siguranța lui. Dar nu lasă poporului niciun mijloc legal prin care să i-o ceară.

Nu există idei înnăscute

Descartes credea că anumite idei, precum ideea de Dumnezeu, sunt înnăscute. Locke nu e de acord. Dacă ar exista adevăruri înnăscute, toată lumea le-ar cunoaște, inclusiv copiii mici. Dar un copil de doi ani nu știe nici măcar principiul că un lucru nu poate fi și să nu fie în același timp.

Concluzia lui: la naștere, mintea este ca o foaie de hârtie albă, fără niciun semn. Tot ce ajunge să conțină a venit din experiență.

Tabula rasa (lat. „tăbliță ștearsă”): imaginea minții goale la naștere. Atenție: Locke nu spune că mintea nu poate nimic. Are puteri: poate percepe, compara, aminti, combina. Îi lipsește doar conținutul.

Idee: la Locke, orice conținut al minții, orice lucru la care ne gândim: o culoare, un sunet, durerea, gândul la un număr. Atenție: nu e nici modelul veșnic al lui Platon, nici „o idee bună” în sensul de plan.

Experiența are două surse. Senzația ne arată lucrurile din afară: culori, sunete, forme. Reflecția este un fel de simț interior: observăm ce face mintea noastră, cum gândește, vrea, se îndoiește.

Din cărămizi simple, clădiri complexe

Experiența ne dă mai întâi idei simple: roșu, dulce, rotund, cald, mișcare. Pe acestea mintea le primește pasiv, ca o oglindă. Nu poate inventa o idee simplă nouă: un orb din naștere nu își poate face ideea de roșu.

Apoi mintea devine activă. Compară ideile, le combină și le desparte. Așa apar ideile complexe, cum ar fi „măr”, „armată”, „dreptate” sau „cauză”. Le putem forma și pe unele care nu există în realitate, ca un munte de aur, dar și acestea sunt făcute doar din piese primite prin experiență.

Idee simplă și idee complexă: ideea simplă nu mai poate fi descompusă (galben). Ideea complexă este făcută din mai multe idei simple (lămâie = galben + acru + oval + …).

Exemplu: cineva care nu a gustat niciodată un ananas poate citi zece descrieri, dar nu va ști cum e gustul până nu îl încearcă. Ideea simplă vine doar din experiență.

Ce putem ști cu adevărat?

Locke preia de la Descartes și de la fizicienii vremii deosebirea dintre calitățile primare (forma, mărimea, mișcarea, soliditatea, care sunt în lucruri) și calitățile secundare (culoarea, gustul, mirosul, care apar doar în cel care percepe). Ideile primare seamănă cu lucrurile, cele secundare nu.

Experimentul lui Locke: ține o mână în apă rece și una în apă fierbinte, apoi bagă-le pe amândouă în același vas cu apă călduță. Unei mâini apa i se pare caldă, celeilalte rece. Căldura nu poate fi în apă, pentru că apa nu poate fi în același timp caldă și rece.

Locke este modest: cunoașterea noastră are trei trepte de siguranță. Cea mai mare parte a vieții, însă, o trăim pe baza probabilității: credem lucruri pentru că sunt verosimile, nu pentru că le-am dovedit. Bine e să ne potrivim încrederea după cât de puternice sunt dovezile.

O altă stare naturală: libertate sub o lege

Locke își imaginează și el oamenii înainte de stat, dar vede altceva decât Hobbes. Oamenii sunt liberi și egali, însă nu fără reguli. Există o lege naturală, pe care rațiunea o poate citi: nimeni nu are voie să facă rău altuia în viața, sănătatea, libertatea sau bunurile lui.

Drepturi naturale: drepturi pe care omul le are prin simplul fapt că este om, nu pentru că i le-a dat un stat. La Locke: viața, libertatea și proprietatea.

Atunci de ce mai e nevoie de stat? Pentru că în starea naturală fiecare este judecător în propria cauză. Dacă cineva îmi strică gardul, eu hotărăsc cât de grav e și eu îl pedepsesc. Fiecare va exagera în favoarea lui, iar conflictele nu se mai termină.

Oamenii fac deci un contract, dar pentru altceva decât la Hobbes: nu ca să cedeze totul, ci ca să aibă un judecător imparțial, legi cunoscute de toți și o putere care să le aplice. Statul există ca să le păzească drepturile, nu ca să le înlocuiască.

De unde vine proprietatea?

La început, natura este a tuturor. Cum ajunge un măr să fie al meu? Răspunsul lui Locke: prin muncă. Fiecare om este proprietarul propriei persoane, deci și al muncii sale. Când îmi amestec munca cu ceva din natură, culegând mărul sau arând un ogor, lucrul acela devine al meu.

Există însă o limită: am voie să iau doar cât pot folosi înainte să se strice. Cine adună mere care putrezesc ia ce ar fi putut folosi alții.

Banii schimbă situația. Aurul și argintul nu se strică, iar oamenii au acceptat, printr-un acord comun, să le dea valoare. Acum cineva poate strânge mai mult decât consumă, fără să risipească nimic. Pentru Locke, inegalitatea averilor apare astfel înainte de stat și este legitimă.

Întrebare de verificat singur: dacă cineva muncește într-o fabrică, munca lui se „amestecă” cu produsul. Al cui devine produsul? Gânditorii socialiști din secolul al XIX-lea vor porni tocmai de aici.

Puterea împărțită și dreptul de a te opune

Ca puterea să nu devină tiranie, Locke o împarte. Puterea legislativă face legile și este cea mai înaltă, pentru că exprimă voința comunității. Puterea executivă le aplică. O a treia, pe care o numește federativă, se ocupă de război, pace și relațiile cu alte state.

Separarea puterilor: împărțirea puterii în stat între instituții diferite, care se controlează reciproc. Montesquieu (lecția 17) o va dezvolta în forma pe care o cunoaștem azi: legislativă, executivă, judecătorească.

Dacă un conducător încalcă drepturile oamenilor sau se pune deasupra legii, el a rupt contractul. Atunci puterea se întoarce la popor, care are dreptul să-l înlocuiască, chiar și prin forță.

Tot Locke scrie o Scrisoare despre toleranță: credința nu poate fi impusă cu forța, pentru că o convingere adevărată nu se naște din constrângere. Statul se ocupă de viață și bunuri, nu de mântuirea sufletelor.

Același punct de plecare, concluzii opuse

Amândoi folosesc aceleași unelte: starea naturală, drepturile, contractul. Totuși ajung în locuri foarte diferite. Diferența vine dintr-o singură întrebare: cât de periculoși sunt oamenii unii pentru alții?

Pentru Hobbes, cel mai mare pericol sunt ceilalți oameni. De aceea e dispus să plătească orice preț pentru siguranță, chiar și libertatea. Pentru Locke, oamenii se descurcă destul de bine, iar marele pericol devine chiar puterea care ar trebui să-i apere. De aceea el o leagă de mâini și de picioare.

Exemplu de azi: în fața unei pandemii sau a unui atac terorist, unii cer ca statul să aibă puteri mari, să supravegheze și să interzică. Alții avertizează că puterile date „temporar” rămân și pot fi folosite abuziv. Prima voce seamănă cu Hobbes, a doua cu Locke.