Patristica și Augustin

Două izvoare se întâlnesc

Filozofia medievală se naște din întâlnirea a două lumi. De o parte, Biblia: revelația, adică ceea ce creștinii cred că Dumnezeu le-a făcut cunoscut. De cealaltă, filozofia greacă: Platon, stoicii, neoplatonicii, adică ce poate afla rațiunea singură.

Primii gânditori creștini, numiți Părinții Bisericii, trăiesc între secolele II și VII. Ei au trei sarcini: să apere credința de acuzațiile păgânilor, să o deosebească de grupările care pretindeau o „cunoaștere superioară” (gnosticii) și să fixeze învățătura: ce înseamnă Treimea, cine este Hristos, ce este harul.

Patristică (lat. patres, „părinți”): gândirea Părinților Bisericii, de la cca 100 la cca 700. Scrierile lor au căpătat repede o autoritate apropiată de a Bibliei.

De reținut pentru tot Evul Mediu: aproape toți filozofii sunt clerici, iar o întrebare străbate toate secolele: cum se leagă credința de cunoaștere?

Trei răspunsuri: la ce bun filozofia?

Nu toți Părinții privesc filozofia la fel.

Iustin Martirul (cca 100–165) este deschis: Cuvântul divin, Logosul, prin care a fost făcută lumea, era prezent în parte și în înțelepții greci, ca niște „semințe ale Logosului”. Ce au spus bine Socrate sau Platon ne aparține și nouă.

Clement din Alexandria (cca 150–215) merge mai departe: filozofia este un dar al lui Dumnezeu pentru greci, cum a fost Legea pentru evrei. Folosită cu rațiune, ea pregătește credința.

Tertulian (cca 160–220) respinge totul. Filozofia e izvorul ereziilor și nu are ce căuta în teritoriul credinței.

Ce are de-a face Atena cu Ierusalimul?Tertulian, Despre prescripția ereticilor 7 (reformulat)

Cum vorbești despre ce nu se poate spune?

Pe la anul 500, un autor necunoscut scrie sub numele lui Dionisie Areopagitul, un ucenic al apostolului Pavel. De aceea îl numim azi Pseudo-Dionisie. Influența lui asupra Evului Mediu este uriașă.

Problema lui: Dumnezeu este infinit, iar cuvintele noastre sunt făcute pentru lucruri finite. Cum poți vorbi despre El? Răspunsul are trei căi.

Teologia negativă (apofatică): a vorbi despre Dumnezeu spunând ce nu este. Nu are trup, nu e în timp, nu e „bun” în felul în care e bun un om, ci mai presus de orice bunătate.

Exemplu: dacă spui că Dumnezeu e „înțelept”, te gândești la un om înțelept, mărit. Calea negativă te oprește: înțelepciunea Lui nu seamănă cu a noastră.

Tot de la Dionisie vine imaginea unei scări a ființelor: Dumnezeu, „mai presus de ființă”; îngerii, rațiune fără trup; oamenii, rațiune și trup; animalele, simțuri fără rațiune; plantele, viață fără simțuri.

Un tânăr neliniștit

Aurelius Augustinus se naște în 354, la Tagaste, în nordul Africii (azi orașul Souk Ahras, în Algeria), dintr-un tată păgân și o mamă creștină, Monica. E un student strălucit și ambițios. La 19 ani citește un dialog al lui Cicero și se îndrăgostește de filozofie. Trăiește aproape cincisprezece ani cu o femeie al cărei nume nu ni l-a lăsat și au împreună un fiu, Adeodatus.

Urmează un drum lung: nouă ani printre manihei, o sectă care explica lumea prin lupta dintre un principiu al binelui și unul al răului; apoi o perioadă de scepticism; apoi cărțile neoplatonicilor. Predă retorica la Cartagina, la Roma, apoi la Milano, unde îl ascultă pe episcopul Ambrozie.

În 386, într-o grădină din Milano, trece prin convertirea pe care o va povesti în Confesiuni, prima mare autobiografie a Europei. Devine preot, apoi episcop al orașului Hippo, unde moare în 430, în timp ce vandalii asediază orașul.

Prima frază din Confesiuni rezumă viața lui: „Neliniștită este inima noastră până nu se odihnește în Tine” (reformulat).

Crede ca să înțelegi

Augustin a încercat să ajungă la adevăr doar cu rațiunea și a rătăcit ani de zile. Concluzia lui nu este că rațiunea nu valorează nimic, ci că are nevoie de un punct de plecare.

Formula lui are două jumătăți. Crede ca să înțelegi (crede ut intelligas): credința îndreaptă privirea în direcția bună și deschide drumul. Înțelege ca să crezi (intellige ut credas): rațiunea cercetează, lămurește și întărește ce crezi.

Credință: aici, încrederea în ceva ce nu poți verifica singur pe moment. Atenție: nu e opusul gândirii. Și în viața de zi cu zi credem mult înainte să înțelegem.

Exemplu: un student crede că profesorul de matematică îl duce undeva și urmează pașii. Abia la final înțelege demonstrația, și atunci nu mai crede doar pe cuvânt.

Întoarce-te în tine

Nu ieși în afară, întoarce-te în tine: în omul lăuntric locuiește adevărul.Augustin, Despre adevărata religie 39 (reformulat)

Grecii căutau adevărul mai ales privind lumea: cerul, natura, cetatea. Augustin face o întoarcere. Lucrurile de afară se schimbă și simțurile ne pot înșela. Dar înăuntrul minții găsim ceva mai sigur.

Fraza are și o continuare, care contează la fel de mult: dacă descoperi că și mintea ta e schimbătoare, „treci și dincolo de tine”. Interiorul nu e capătul drumului, ci locul de unde urci spre izvorul adevărului.

De ce e nou: Confesiunile sunt pline de întrebări despre memorie, dorințe, vinovăție. Augustin descoperă „lumea interioară” ca pe un teritoriu de explorat.

Dacă mă înșel, exist

Augustin cunoștea bine scepticii, prin Cicero, și fusese el însuși tentat de ei. Scepticul spune: nu poți fi sigur de nimic, poate te înșeli.

Augustin acceptă provocarea. Bine, poate mă înșel în privința lucrurilor de afară. Dar ca să mă înșel, trebuie să exist. Cine nu există nu se poate înșela. Deci chiar îndoiala scepticului îmi dovedește existența.

Si fallor, sum: „dacă mă înșel, exist”. Argumentul din Cetatea lui Dumnezeu XI, 26. Augustin adaugă: știu și că exist, și că știu asta, și că iubesc lucrul acesta.

Cu aproape 1.200 de ani mai târziu, Descartes va face din aceeași idee temelia filozofiei moderne: „gândesc, deci exist”.

Iluminarea: lumina minții

În minte găsim adevăruri ciudate. „2 + 2 = 4” sau „binele trebuie preferat răului” sunt adevărate pentru toți, mereu, necesar. Nu le-am putut lua din simțuri, pentru că simțurile ne arată doar lucruri particulare, care se schimbă. Și nici mintea mea, schimbătoare și supusă greșelii, nu le-a produs.

Atunci de unde le avem? Augustin răspunde printr-o comparație, moștenită de la Platon: așa cum ochiul vede copacul doar pentru că soarele îl luminează, mintea vede adevărurile veșnice doar pentru că Dumnezeu o luminează.

Iluminare: lumina pe care Dumnezeu o dă minții ca să poată cunoaște adevărurile necesare. Augustin înlocuiește astfel „amintirea” lui Platon: nu ne amintim Ideile, ci le vedem acum, în lumina divină.

Exemplu: doi studenți care nu se cunosc, unul la Chișinău și altul la Paris, văd amândoi că o demonstrație e corectă. Nu și-au transmis nimic unul altuia. Pentru Augustin, privesc amândoi același adevăr, în aceeași lumină.

Lumea făcută din nimic

Grecii credeau că lumea e veșnică, sau că un meșter divin a modelat o materie care exista deja. Augustin, plecând de la Biblie, spune altceva: Dumnezeu a creat lumea din nimic (ex nihilo). Înainte nu era nici materie, nici timp.

Ideile lui Platon nu dispar, ci se mută: devin gândurile lui Dumnezeu, modelele după care a făcut lumea.

Cum apar atunci, mai târziu, plante și animale noi? Augustin spune că Dumnezeu a pus în materie, de la început, niște germeni: rațiunile seminale. Ei se dezvoltă la momentul lor, ca o sămânță care devine copac.

O întrebare pe care o puneau batjocoritorii: „Ce făcea Dumnezeu înainte să creeze lumea?” Augustin răspunde că întrebarea nu are sens: timpul a început odată cu lumea, deci nu exista un „înainte”.

Ce este timpul?

Ce este deci timpul? Dacă nu mă întreabă nimeni, știu. Dacă vreau să-i explic cuiva care mă întreabă, nu mai știu.Augustin, Confesiuni XI, 14 (reformulat)

Cartea a XI-a din Confesiuni conține cea mai faimoasă analiză a timpului din Antichitate. Augustin pornește de la un paradox. Trecutul nu mai este. Viitorul nu este încă. Prezentul trece fără să aibă vreo întindere. Atunci ce măsurăm când spunem că o zi a fost lungă?

Răspunsul lui: timpul nu există ca un lucru în afara noastră. El se află în suflet, care ține împreună trei feluri de prezent.

Întinderea sufletului (distentio animi): sufletul „se întinde” între ce a fost și ce va fi. Trecutul trăiește în amintire, prezentul în atenție, viitorul în așteptare.

Exemplu: când reciți o poezie, partea spusă trece în amintire, cea nespusă stă în așteptare, iar atenția ta le trece pe una în alta.

De unde vine răul?

Ani de zile, Augustin a crezut explicația maniheilor: lumea e un câmp de luptă între două puteri egale, una bună și una rea. Răul ar fi o substanță, ceva care există în sine.

De la neoplatonici învață altă explicație. Tot ce există, în măsura în care există, este bun, pentru că vine de la Dumnezeu. Răul nu este un lucru. Este o lipsă, o gaură într-un bine.

Privațiunea binelui (privatio boni): răul este lipsa unui bine care ar trebui să fie acolo. Boala este lipsa sănătății, întunericul este lipsa luminii.

Dar de unde vine lipsa? Din voința liberă: omul se întoarce de la binele mai înalt spre unul mai mic. Augustin își amintește cum, la 16 ani, a furat cu prietenii pere dintr-o livadă. Nu-i era foame, perele nici nu erau bune. Le-a furat doar pentru plăcerea de a face ce era interzis.

A folosi și a te bucura

Pentru Augustin, omul este ceea ce iubește. Iubirea este ca o greutate care ne trage într-o direcție. Întrebarea etică nu e „ce reguli respect?”, ci „ce iubesc și în ce ordine?”.

Augustin deosebește două atitudini. Unele lucruri le folosim (uti): sunt mijloace pentru altceva. De altele ne bucurăm (frui): le iubim pentru ele însele. De lucrurile lumii trebuie să ne folosim, iar doar de Dumnezeu să ne bucurăm.

Iubire ordonată (ordo amoris): fiecare lucru iubit atât cât merită. Răul începe când iubim un bun mic ca și cum ar fi cel mai mare.

Exemplu: banii sunt buni ca să-ți plătești studiile. Când devin scopul în sine, iubirea s-a „dezordonat”, iar rezultatul e neliniștea: oricât ai avea, nu ajunge.

Două iubiri, două cetăți

În 410, Roma este cucerită și jefuită de vizigoți. Pentru lumea antică e un șoc: „orașul veșnic” a căzut. Păgânii dau vina pe creștini, care i-au părăsit pe vechii zei. Augustin răspunde cu cea mai mare carte a lui, Cetatea lui Dumnezeu, scrisă în 13 ani.

Teza lui: întreaga istorie este povestea a două „cetăți”, adică a două comunități, definite de ce iubesc. Cetatea pământească se naște din iubirea de sine, mergând până la disprețul față de Dumnezeu. Cetatea lui Dumnezeu se naște din iubirea de Dumnezeu, mergând până la uitarea de sine.

Atenție: cele două cetăți nu sunt pur și simplu statul și Biserica. În istoria reală ele sunt amestecate, iar oamenii lor trăiesc unii lângă alții. Doar la sfârșitul timpurilor vor fi despărțite.

Statul nu este însă disprețuit. El asigură o pace pământească de care se folosesc toți, buni și răi. Dar fără dreptate, întreabă Augustin, ce sunt regatele altceva decât mari bande de tâlhari?

Urmarea: niciun imperiu, nici măcar Roma, nu este veșnic sau sfânt. Istoria are un sens, dar el nu se împlinește în niciun stat.

De ce contează și astăzi

Augustin a fost timp de opt secole cea mai mare autoritate a gândirii occidentale. Până la Toma d'Aquino, a face filozofie creștină însemna, în mare, a-l citi pe Augustin.

• Lumea interioară. Confesiunile deschid drumul autobiografiei și al psihologiei: omul ca mister pentru sine însuși.
• Certitudinea de sine. „Dacă mă înșel, exist” anticipează punctul de plecare al lui Descartes.
• Timpul trăit. Ideea că timpul e legat de conștiință revine la filozofi moderni ca Husserl și Heidegger.
• Istoria cu sens. Ideea că istoria merge spre un capăt stă la baza filozofiilor istoriei, până la Hegel și Marx.