Pozitivismul și Marx

O lume care se schimbă sub ochii tuturor

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, Europa se schimbă mai repede decât în multe secole dinainte. Apar mașina cu abur, căile ferate, fabricile cu sute de muncitori. Orașele cresc, satele se golesc.

Știința pare să aibă răspuns la orice: fizica, chimia și biologia descoperă o lege după alta. Dar aceeași epocă aduce și o sărăcie nouă. Muncitorii, printre ei și copii, lucrează 12–14 ore pe zi, în condiții grele, pentru salarii mici. Acesta este ce s-a numit „chestiunea socială”.

Exemplu: un oraș industrial englez din anii 1840 avea, în același timp, cele mai moderne mașini din lume și cartiere întregi fără apă curentă, în care oamenii mureau tineri.

Două răspunsuri la aceeași întrebare

Toți gânditorii acestei lecții pornesc de la aceeași convingere: societatea nu este un haos și nici o rânduială dată de Dumnezeu, ci un fenomen natural, cu legi care pot fi descoperite.

Diferența apare la pasul următor. Pozitiviștii cred că, odată cunoscute legile, societatea poate fi îmbunătățită prin reforme, educație și știință. Marx crede că legile istoriei duc inevitabil la o ciocnire, iar societatea trebuie schimbată prin revoluție.

Pozitivism (lat. positivus, „dat, așezat”): concepția după care singura cunoaștere de încredere este cea științifică, întemeiată pe fapte observate și pe legile dintre ele. Atenție: nu are legătură cu „pozitiv” în sensul de optimist. Exemplu: un pozitivist nu întreabă „de ce există lumea?”, ci „ce regulă leagă aceste fapte?”.

Legea celor trei stadii

Auguste Comte (1798–1857) a fost un matematician francez, timp de câțiva ani secretarul reformatorului social Saint-Simon. Ideea lui centrală este o lege a istoriei gândirii: orice cunoaștere trece prin trei stadii.

În stadiul teologic, fenomenele sunt explicate prin zei și ființe supranaturale. În stadiul metafizic, zeii sunt înlocuiți cu entități abstracte: „forțe”, „esențe”, „natura lucrurilor”. În stadiul pozitiv, omul renunță să caute cauzele ultime. Observă faptele și caută legile care le leagă.

Exemplu: fulgerul. Teologic: Zeus își aruncă trăsnetul. Metafizic: în nori se află o „forță a focului” care vrea să iasă. Pozitiv: o descărcare electrică, ce apare când diferența de sarcină dintre nor și pământ depășește o anumită valoare.

Comte spune că prin aceleași trei stadii trece omenirea, fiecare știință și chiar fiecare om: copilul crede în minuni, adolescentul în idei mari, adultul în fapte.

Scara științelor și o știință nouă

Științele nu ajung toate odată în stadiul pozitiv. Primele sunt cele mai simple și mai generale: matematica, apoi astronomia. Ultimele sunt cele mai complexe, care depind de toate celelalte.

În vârful scării Comte pune o știință care încă nu exista și căreia îi dă chiar el numele: sociologia. Ea trebuie să descopere legile vieții sociale, la fel cum fizica le descoperă pe ale mișcării. Deviza lui: a ști ca să prevezi, a prevedea ca să poți acționa.

Sociologie: știința despre societate, care studiază prin observație cum trăiesc, se organizează și se schimbă grupurile de oameni. Exemplu: de ce pleacă tinerii dintr-o regiune la muncă în străinătate.

Spre sfârșitul vieții, Comte a vrut să întemeieze chiar o „religie a umanității”, cu sfinți ai științei și un calendar propriu. Din ea a rămas un cuvânt inventat de el: altruism, „a trăi pentru alții”.

Un copil-minune și o criză

John Stuart Mill (1806–1873) a fost educat acasă de tatăl lui, după un plan strict: greacă de la trei ani, latină de la opt, economie politică la treisprezece. Pe la douăzeci de ani a trecut printr-o depresie adâncă și a descoperit că rațiunea singură nu-i ajunge: are nevoie și de poezie și de sentimente.

Ca și Comte, Mill crede că există o singură metodă pentru toate științele, inclusiv cele despre om: inducția, adică urcarea de la cazuri observate la reguli generale. Dar marea lui contribuție este în etică și politică.

Utilitarism (lat. utilis, „folositor”): teoria după care o faptă este bună dacă aduce cea mai mare fericire celui mai mare număr de oameni. Exemplu: un oraș are bani pentru un singur proiect; utilitaristul alege proiectul de care se vor bucura cei mai mulți, cel mai mult.

Teoria vine de la profesorul tatălui său, Jeremy Bentham, care număra plăcerile și durerile ca într-o contabilitate: cât de intense, cât de lungi, pe câți ating.

Nu toate plăcerile sunt la fel

Criticii lui Bentham râdeau: dacă binele înseamnă plăcere, atunci un porc sătul este mai fericit decât un filozof. Mill răspunde că plăcerile nu diferă doar prin cantitate, ci și prin calitate. Plăcerile minții, ale prieteniei, ale artei, sunt mai înalte decât cele ale trupului.

Cine decide care plăcere e mai înaltă? Cei care le-au cunoscut pe amândouă. Iar aceștia, spune Mill, nu ar schimba niciodată viața unui om pentru cea a unui animal, oricât de mulțumit ar fi acesta.

Mai bine un om nemulțumit decât un porc mulțumit; mai bine Socrate nemulțumit decât un nebun mulțumit.J. S. Mill, Utilitarismul, cap. 2 (reformulat)

Exemplu: o seară întreagă de derulat pe telefon și o seară cu o carte bună sau un concert. Cine le-a încercat pe amândouă știe de obicei care lasă mai mult în urmă.

Despre libertate: unde se oprește statul

În 1859, Mill publică o carte scurtă care a devenit un clasic al gândirii liberale. Întrebarea ei: când are voie societatea, prin lege sau prin presiunea opiniei, să intervină în viața unui om?

Răspunsul lui este un singur principiu. Atâta vreme cât fapta mea mă privește doar pe mine, sunt stăpân pe ea, chiar dacă alții o socotesc o prostie. Statul poate interveni doar ca să împiedice răul făcut altora.

Principiul vătămării: singurul motiv pentru care libertatea cuiva poate fi îngrădită este să fie apărați ceilalți de un rău. Exemplu: poți fuma în casa ta; nu poți fuma lângă un copil într-un spațiu închis.

Libertatea de opinie și de exprimare trebuie apărată aproape fără limite: chiar și o părere greșită ne obligă să ne înțelegem mai bine propriile argumente. Mill se teme, în plus, de o tiranie nouă: nu a unui rege, ci a majorității, care îi poate sufoca pe cei care gândesc altfel.

Școala lui Hegel se rupe

În Germania, întrebarea despre societate trece mai întâi prin religie. În 1835, teologul David Friedrich Strauss publică Viața lui Isus, în care citește Evangheliile ca pe niște mituri, nu ca pe niște relatări istorice. Elevii lui Hegel trebuie să ia poziție.

Hegelienii bătrâni, sau „de dreapta”, apără armonia dintre religie și filozofie și ordinea existentă. Ocupă catedrele universitare. Tinerii hegelieni, sau „de stânga”, vor să răstoarne sistemul: critică radical religia și statul prusac. Printre ei se află Bruno Bauer, Max Stirner, Ludwig Feuerbach și doi tineri pe nume Karl Marx și Friedrich Engels.

De reținut: tinerii hegelieni păstrează de la Hegel metoda dialectică, ideea că totul se dezvoltă prin contradicții. Renunță însă la „spiritul absolut”.

Religia ca proiecție

În Esența creștinismului (1841), Ludwig Feuerbach (1804–1872) propune o explicație simplă și tulburătoare a religiei. Omul are calități minunate: iubire, înțelepciune, putere, bunătate. Dar le găsește în sine doar parțial, amestecate cu slăbiciuni. Așa că le adună, le face nesfârșite și le așază în afara sa, într-o ființă cerească.

Proiecție: a pune în afara ta, într-un alt obiect sau într-o altă ființă, ceva ce ține de tine. Exemplu: un copil speriat vede în umbra din colț un monstru; frica e a lui, nu a umbrei.

Pentru Feuerbach, conștiința lui Dumnezeu este de fapt conștiința de sine a omului: teologia este o antropologie care nu se recunoaște. Urmarea este dureroasă: cu cât omul îl face pe Dumnezeu mai bogat, cu atât se face pe sine mai sărac.

Soluția lui este o filozofie nouă, care nu mai pornește de la gândirea pură, ci de la omul întreg: cu simțuri, cu trup, cu iubire și cu nevoia de a vorbi cu un „Tu”.

Atenție: teologii au răspuns că din faptul că oamenii își doresc ceva nu urmează că acel lucru nu există. Feuerbach descrie de unde ar putea veni credința, dar nu dovedește că ea este falsă.

Un filozof în exil

Karl Marx (1818–1883) se naște la Trier, în vestul Germaniei. Studiază dreptul și filozofia la Bonn și Berlin, unde intră în cercul tinerilor hegelieni. Ca redactor de ziar, scrie despre țăranii săraci acuzați că adună lemne din pădure, și descoperă cât de mult contează interesele economice. Ziarul este interzis.

La Paris îl întâlnește pe Friedrich Engels, fiul unui fabricant de textile, care cunoștea din interior viața muncitorilor englezi. Vor lucra împreună toată viața. După revoluțiile din 1848, Marx se stabilește la Londra, unde trăiește în sărăcie, scriind ani întregi în sala de lectură a British Museum.

Marx unește trei surse: de la filozofia germană ia dialectica lui Hegel și materialismul lui Feuerbach. De la economiștii englezi, Adam Smith și David Ricardo, ia ideea că valoarea unui lucru vine din munca pusă în el. De la socialiștii francezi ia visul unei societăți fără bogați și săraci.

Baza și suprastructura

Hegel credea că ideile, spiritul, conduc istoria. Marx spune că l-a găsit pe Hegel „stând în cap” și l-a pus „pe picioare”. Nu ideile determină viața oamenilor, ci invers: felul în care oamenii își produc existența le determină ideile.

Materialism istoric: concepția lui Marx după care motorul istoriei este economia: felul în care oamenii produc ce le trebuie ca să trăiască. Atenție: nu înseamnă că oamenii se gândesc doar la bani. Înseamnă că ideile unei epoci depind de felul în care ea produce.

La temelia societății stă baza: forțele de producție (uneltele, mașinile, priceperea oamenilor) și relațiile de producție (cine deține pământul, fabricile, și cine muncește pentru el). Pe această bază se ridică suprastructura: dreptul, statul, religia, morala, filozofia, arta.

Nu conștiința oamenilor le determină existența, ci, dimpotrivă, existența lor socială le determină conștiința.K. Marx, Contribuții la critica economiei politice, Prefață, 1859 (reformulat)

Exemplu: într-o societate feudală, legea apără privilegiile nobililor, iar religia învață că fiecare are locul dat de Dumnezeu. Când apare industria, apar și ideile de libertate a comerțului și de egalitate în fața legii.

Dialectica materiei, după Engels

Engels a încercat să arate că dialectica lui Hegel nu este doar o lege a gândirii, ci a materiei înseși. El formulează trei legi, valabile, spune el, în natură, în istorie și în gândire.

Trecerea cantității în calitate: multe schimbări mici duc, la un moment dat, la un salt. Apa se încălzește grad cu grad, iar la 100 °C devine abur. Unitatea contrariilor: în orice lucru se luptă forțe opuse. Negarea negației: ce a fost depășit revine pe o treaptă mai înaltă.

Exemplul lui Engels: un bob de orz cade în pământ și „piere”: din el crește planta, care îl neagă. Planta dă la rândul ei multe boabe și moare: negarea negației. La capăt avem același lucru, bobul, dar înmulțit.

Materialism dialectic: concepția după care tot ce există este materie în mișcare, iar mișcarea ei urmează legile dialecticii. Va deveni filozofia oficială a statelor comuniste.

Istoria ca luptă de clasă

Manifestul Partidului Comunist (1848) începe cu o frază celebră: istoria tuturor societăților de până acum este istoria luptelor de clasă.

Clasă socială: un grup de oameni care au același loc în producție. Exemplu: cei care dețin fabricile (burghezia) și cei care nu au nimic de vândut în afară de munca lor (proletariatul).

Mecanismul este dialectic. Forțele de producție cresc: apar unelte și tehnici noi. Vechile relații de proprietate devin însă o piedică pentru ele. Tensiunea dintre clase crește până când izbucnește o revoluție, care aduce o societate nouă, cu alte clase și alte conflicte.

Marx prevede că și capitalismul va fi depășit. Proletariatul va prelua mijloacele de producție, iar la capăt va apărea o societate fără clase, în care statul nu va mai fi necesar.

Plusvaloarea și înstrăinarea

În Capitalul, Marx întreabă de unde vine profitul. Un meșteșugar de altădată vindea o marfă ca să cumpere alta de care avea nevoie: marfă, bani, marfă. Capitalistul face invers: cumpără ca să vândă mai scump. Pornește de la bani și vrea să ajungă la mai mulți bani.

Unde apare surplusul? Capitalistul cumpără o marfă specială: forța de muncă. Muncitorul este plătit cât îi trebuie ca să trăiască. Dar într-o zi de lucru produce mai mult decât valoarea salariului său.

Plusvaloare: diferența dintre valoarea produsă de muncitor și salariul pe care îl primește. Exemplu: dacă în 4 ore din 8 muncitorul produce cât valorează salariul lui, celelalte 4 ore lucrează, de fapt, gratuit pentru proprietar.

Urmarea este înstrăinarea. Muncitorul nu-și mai recunoaște munca: produsul nu-i aparține, munca e repetitivă și impusă, colegii îi sunt concurenți, iar viața lui este condusă de bani.

Înstrăinare (germ. Entfremdung): starea în care omul devine străin de propria muncă, de ceea ce produce, de ceilalți și de sine. Atenție: nu e doar un sentiment de singurătate. Exemplu: cineva care asamblează toată ziua aceeași piesă și nu vede niciodată produsul întreg.

Prognoza și ce a făcut istoria cu ea

Marx credea că a descoperit legile capitalismului: capitalul se va concentra în tot mai puține mâini, muncitorii vor sărăci, crizele se vor înteți, iar revoluția va izbucni mai întâi în țările cele mai industrializate.

Istoria secolului XX a mers altfel. Revoluțiile au venit în țări agrare, Rusia și China, nu în Anglia. În numele lui Marx s-au construit state cu un singur partid, care au suprimat libertățile; între ele s-a aflat și RSS Moldovenească. În țările industriale, salariile au crescut, iar statele au introdus asigurări sociale și pensii, adesea tocmai ca răspuns la mișcarea muncitorească.

Filozoful Karl Popper a criticat chiar ideea de la bază: istoria nu are legi care să permită asemenea prognoze. Viitorul depinde și de ceea ce vom ști mâine, iar asta nu poate fi prevăzut azi.

De ce îl mai citim totuși? Pentru că întrebările lui rămân: cine profită de munca cui, cum influențează banii politica, de ce muncă grea nu înseamnă neapărat viață bună.

Comte, Mill sau Marx?

Cei trei pornesc din același loc, încrederea în știință, și ajung în locuri foarte diferite. Comparația ajută dacă iei o problemă concretă, de exemplu emigrarea tinerilor la muncă în străinătate.

Comte ar cere o sociologie a emigrației: date, cauze, prognoze, apoi măsuri. Mill ar întreba ce aduce mai multă fericire celor implicați și ar apăra dreptul fiecăruia de a pleca. Marx ar căuta cauza în economie: unde sunt capitalul și locurile de muncă, cine câștigă de pe urma muncii ieftine.

Filozofii doar au interpretat lumea, în diferite feluri; important este însă să o schimbăm.K. Marx, Teze despre Feuerbach, teza a XI-a, 1845 (reformulat)