Platon

Un aristocrat care renunță la politică

Platon se naște la Atena, într-o familie veche și bogată. Un tânăr ca el era destinat politicii. Întâlnirea cu Socrate îi schimbă însă drumul: îl urmează aproape zece ani și învață de la el să pună întrebări în loc să repete păreri.

În anul 399 î.Hr., cetatea îl condamnă pe Socrate la moarte. Pentru Platon este un șoc: dacă cea mai liberă cetate îl ucide pe cel mai drept om, ceva este greșit în felul în care sunt conduse cetățile. De aici pornește toată filozofia lui: cum ar arăta o cetate în care dreptatea chiar conduce?

Pe la 40 de ani întemeiază Academia, prima școală de filozofie din Europa, care va funcționa aproape o mie de ani. Încearcă de două ori să-și pună ideile în practică la curtea tiranului din Siracuza, în Sicilia, și eșuează de fiecare dată.

De ce scrie dialoguri

Platon nu scrie tratate, ci conversații. Ne-au rămas aproximativ 25 de dialoguri. În aproape toate, personajul principal este Socrate, care discută cu cineva o întrebare: ce este curajul, ce este dreptatea, ce este cunoașterea.

Forma aceasta nu este întâmplătoare. Pentru Platon, adevărul nu se predă ca o rețetă. Se caută împreună, prin întrebări, obiecții și reveniri. Cititorul este pus să gândească alături de personaje.

De reținut: Platon nu vorbește niciodată în nume propriu. Ceea ce numim „filozofia lui Platon” este ceea ce spune Socrate din dialoguri, mai ales din cele de maturitate: Republica, Phaidon, Banchetul, Phaidros.

Problema moștenită: se poate ști ceva sigur?

Platon moștenește o ceartă veche. Heraclit spusese că totul curge: nu te poți scălda de două ori în același râu. Parmenide spusese contrariul: ceea ce este cu adevărat nu se naște, nu piere și nu se schimbă.

Între timp, sofiștii trăseseră o concluzie comodă: dacă totul se schimbă și fiecare vede altfel, atunci nu există adevăr, ci doar păreri. Drept este ce hotărăște cel mai tare.

Platon nu acceptă această concluzie. Soluția lui împacă cele două tabere: Heraclit are dreptate în privința lumii pe care o vedem, Parmenide are dreptate în privința unei alte lumi, pe care o putem doar gândi.

Două lumi: Ideile și lucrurile

Niciun copac nu seamănă perfect cu altul, și totuși îi numim pe toți „copac”. Platon explică asta așa: există un model unic, Ideea de copac, iar copacii pe care îi vedem sunt copii imperfecte ale ei.

Idee (gr. eidos, „formă”): modelul veșnic și neschimbător al unui fel de lucruri. Atenție: nu este o „idee” în sensul de gând care îți trece prin minte. Ideea există și dacă nu o gândește nimeni.

Ideile nu au trup și nu se află undeva în spațiu. Nu le putem vedea, le putem doar gândi. Lucrurile, în schimb, se nasc, se schimbă și pier.

Exemplu: nimeni nu a desenat vreodată un cerc perfect. Și totuși știm exact ce este un cerc și observăm imediat când un desen e strâmb. De unde avem măsura? Pentru Platon, din Ideea de cerc.

Cum se leagă lucrurile de Idei

Platon folosește două cuvinte pentru această legătură.

Participare (methexis): un lucru este ceea ce este pentru că „ia parte” la Ideea lui. Exemplu: o floare, un cântec și un chip sunt foarte diferite, dar toate sunt frumoase pentru că iau parte la Frumosul însuși.

Imitare (mimesis): lucrul este o copie a modelului. Exemplu: o casă construită imită planul arhitectului. Poate fi mai reușită sau mai puțin reușită, dar planul rămâne același.

Urmarea este surprinzătoare: pentru Platon, Ideile sunt mai reale decât lucrurile. Un lucru frumos se ofilește, Frumosul rămâne. O faptă dreaptă se uită, Dreptatea nu se schimbă.

Binele, soarele minții

Ideile nu sunt toate la același nivel. Deasupra lor stă una singură: Ideea Binelui. Platon recunoaște că nu o poate descrie direct, așa că o explică printr-o comparație cu soarele.

Soarele face două lucruri: luminează, așa că ochiul poate vedea, și dă viață. La fel, Binele face ca Ideile să poată fi cunoscute și le dă însăși ființa. Fără el, rațiunea ar fi ca un ochi în întuneric.

De ce tocmai „Binele”? Pentru că a înțelege cu adevărat un lucru înseamnă a ști la ce este bun, care îi este rostul. Cine cunoaște Binele știe cum trebuie rânduite toate celelalte, inclusiv viața proprie și cetatea.

De aceea, în peșteră, soarele este ultimul lucru pe care îl vede cel eliberat, și cel mai greu de privit.

Părere și știință: linia împărțită

Dacă există două lumi, există și două feluri de a ști.

Părere (doxa): ce credem pe baza simțurilor. Poate fi adevărată, dar nu știm de ce, și se poate schimba mâine. Exemplu: „Mâine plouă, așa arată cerul.”

Știință (episteme): cunoaștere sigură, care își poate da temeiurile. Exemplu: „Suma unghiurilor unui triunghi este 180°”, și pot demonstra asta.

Platon desenează o linie împărțită în patru. Jos sunt umbrele și reflexiile, apoi lucrurile propriu-zise. Deasupra vin obiectele matematicii: geometrul desenează un triunghi pe nisip, dar se gândește la triunghiul însuși. Sus de tot sunt Ideile, prinse doar cu gândul, fără niciun desen ajutător.

Sunt aceleași patru trepte ca în peșteră.

Cum se citește alegoria peșterii

Peștera din schema de la început nu este o poveste despre niște oameni ciudați. „Seamănă cu noi”, spune Socrate. Fiecare element are un înțeles.

Două detalii merită atenție. Primul: ieșirea doare. Cel eliberat este orbit, vrea să se întoarcă la umbrele cunoscute și trebuie tras în sus cu forța. Educația adevărată nu este comodă.

Al doilea: cel care a văzut soarele trebuie să coboare înapoi, ca să-i ajute pe ceilalți. Ochii lui nu mai sunt obișnuiți cu întunericul, așa că prizonierii râd de el. Dacă ar încerca să-i dezlege, l-ar ucide. Este o aluzie limpede la soarta lui Socrate.

Exemplu de azi: cineva care a crescut doar cu știri dintr-o singură sursă. Când vede și altceva, la început e derutat și supărat. Abia apoi începe să compare.

A învăța înseamnă a-ți aminti

Dacă Ideile nu se văd, de unde le știm? Răspunsul lui Platon: sufletul le-a contemplat înainte de naștere și le-a uitat când a intrat în trup. Lucrurile din jur doar ne trezesc amintirea.

Anamneză (anamnesis, „reamintire”): a învăța nu înseamnă a primi ceva din afară, ci a scoate la lumină ceva ce sufletul știa deja.

În dialogul Menon, Socrate îi pune întrebări unui sclav fără școală. Băiatul crede la început că, pentru a dubla aria unui pătrat, trebuie dublată latura. Greșește, își dă seama singur, apoi descoperă soluția: pătratul construit pe diagonală. Nimeni nu i-a spus răspunsul.

Urmarea pentru educație: profesorul nu „toarnă” cunoaștere într-un vas gol. El doar întoarce privirea elevului în direcția bună.

Ce ne trage în sus: iubirea

De ce ar părăsi cineva peștera? Platon răspunde în Banchetul: ne mișcă iubirea.

Eros: dorința după ceea ce ne lipsește. Pentru Platon nu este doar atracție față de o persoană, ci dorul de frumos și de adevăr. De aici vine expresia „iubire platonică”, deși sensul de azi este mult sărăcit.

Iubirea urcă pe trepte. Începe cu un singur om frumos. Apoi observă că frumusețea se găsește în mulți. Apoi prețuiește mai mult frumusețea sufletului decât pe a trupului. Mai sus, vede frumusețea legilor și a științelor. La capăt stă Frumosul însuși, care nu se naște și nu piere.

Filozoful este, literal, „iubitor de înțelepciune”: nu o are, dar o dorește.

Sufletul ca un car cu doi cai

Pentru Platon, omul este în primul rând suflet. Sufletul este nemuritor și înrudit cu Ideile. Trupul este o locuință trecătoare, pe care Platon o numește uneori chiar închisoare.

Sufletul nu este însă dintr-o bucată. De multe ori vrem două lucruri opuse în același timp, deci în noi trebuie să fie mai multe „voci”. Platon numără trei. Rațiunea este vizitiul. Înflăcărarea (mândria, rușinea, mânia dreaptă) este un cal ascultător. Pofta (foame, plăcere, bani) este un cal nărăvaș, care trage în jos.

Exemplu: ți-e sete, dar știi că apa din fântână este otrăvită. Pofta zice „bea”, rațiunea zice „nu”. Dacă ai băut totuși și apoi ești furios pe tine, furia aceea este înflăcărarea, care ține cu rațiunea.

Patru virtuți și sănătatea sufletului

Virtute (arete): starea în care un lucru își face bine treaba. Virtutea unui cuțit este să taie. Virtutea unei părți a sufletului este să-și împlinească bine rolul.

Fiecare parte are virtutea ei, iar a patra virtute le leagă pe toate.

Dreptate (dikaiosyne): la Platon nu înseamnă în primul rând respectarea legii, ci ordinea lăuntrică: fiecare parte a sufletului își face treaba ei, iar rațiunea conduce.

De aici o idee importantă: dreptatea este pentru suflet ce este sănătatea pentru trup. Omul nedrept nu este un șmecher care a câștigat, ci un om bolnav pe dinăuntru, stăpânit de propriile pofte. De aceea, spune Platon, este mai bine să înduri o nedreptate decât să o faci.

Cetatea: sufletul scris cu litere mari

În Republica, Socrate propune un ocol: ca să vedem ce este dreptatea în om, s-o căutăm întâi acolo unde se vede mai bine, în cetate.

O cetate apare pentru că nimeni nu își ajunge sieși: unul face pâine, altul haine, altul case. Fiecare lucrează mai bine dacă face un singur lucru, cel pentru care este înzestrat. Din acest principiu ies trei clase, care corespund celor trei părți ale sufletului.

Cetatea este dreaptă atunci când fiecare clasă își face propria treabă și nu se amestecă în a celorlalte. Nedreptatea începe când soldatul vrea să facă avere sau când negustorul vrea să conducă.

Cine conduce și cum este pregătit

Să conducă cei care cunosc Binele, adică filozofii. Platon știe că ideea pare ridicolă, dar o susține: o corabie nu o dai pe mâna celui mai popular pasager, ci a celui care știe să navigheze.

Ca să nu fie ispitiți, conducătorii și paznicii trăiesc sever: nu au avere proprie, nu au aur, mănâncă la masa comună. Nici familie proprie nu au: copiii sunt crescuți în comun. Femeile pot fi paznici și conducători la fel ca bărbații, dacă au aceeași înzestrare, o idee neobișnuită pentru vremea aceea.

Filozoful-rege: conducătorul ideal. Nu își dorește puterea, o acceptă ca pe o datorie. Tocmai de aceea i se poate încredința.

Cetățile nu vor scăpa de rele până când filozofii nu vor fi regi sau regii nu vor deveni filozofi.Platon, Republica, cartea a V-a (reformulat)

Cum decad cetățile

Nici cetatea cea mai bună nu ține veșnic. Platon descrie cinci forme de guvernare, fiecare născută din stricarea celei dinainte. Fiecăreia îi corespunde un tip de om.

Aristocrație: la Platon înseamnă „conducerea celor mai buni”, adică a celor înțelepți, nu a celor de neam sau bogați.

Cel mai mult surprinde judecata lui despre democrație. O vede ca pe o cetate în care toate dorințele sunt egale și nimeni nu mai ascultă de nimeni: elevii nu se tem de profesori, fiecare trăiește cum îi place. Din excesul de libertate apare dezordinea, iar din dezordine mulțimea își alege un „protector”, care devine tiran.

De ținut minte: Platon a văzut democrația ateniană pierzând un război și condamnându-l pe Socrate. Critica lui vine din această experiență.

Lumea ca operă a unui meșter

În Timaios, Platon aplică teoria Ideilor la întregul univers. Lumea nu a apărut la întâmplare. Un meșter divin a privit la Idei și a pus ordine în materia haotică, așa cum un olar dă formă lutului după un model.

Demiurg („meșteșugar”): cel care rânduiește lumea. Nu creează din nimic: are în față modelul (Ideile) și materialul (materia fără formă). Lumea este cât de bună poate fi o copie.

De aceea cosmosul este, pentru Platon, ordonat și frumos, și poate fi înțeles prin matematică. Ideea că natura este „scrisă” în limbaj matematic va avea o carieră lungă în știința europeană.