Kant

O viață liniștită, o revoluție în gândire

Kant se naște la Königsberg, un oraș-port din Prusia, în familia unui meșter șelar. Studiază și apoi predă la universitatea din oraș. Nu se căsătorește și nu călătorește aproape deloc. Viața lui este atât de regulată, încât se spune că vecinii își potriveau ceasul după plimbarea lui de după-amiază.

Până la 57 de ani este un profesor respectat, dar nu celebru. Apoi, în mai puțin de zece ani, publică trei cărți care schimbă filozofia: cele trei „Critici”. Fiecare răspunde la o întrebare.

Critică: la Kant nu înseamnă „a vorbi de rău”. Înseamnă examinare: rațiunea își cercetează propriile puteri și limite, ca un tribunal care se judecă pe sine. Ce poate ea ști? Unde începe să vorbească în gol?

„Îndrăznește să gândești singur”

Kant este gânditorul Iluminismului. Într-un articol scurt, el definește epoca printr-o imagine: omul care nu vrea să crească.

Minorat: starea celui care nu se folosește de propria minte fără să fie condus de altcineva. Vina este a lui atunci când cauza nu este lipsa de minte, ci lipsa de curaj.

Exemplu dat de Kant: am o carte care gândește în locul meu, un duhovnic care are conștiință în locul meu, un medic care îmi hotărăște dieta. Dacă pot plăti, nu mai am nevoie să gândesc.

Sapere aude! Ai curajul să te folosești de propria ta minte!Kant, Ce este Iluminismul? (1784)

Toată filozofia lui Kant are acest ton: omul matur își dă singur regulile, în cunoaștere și în morală, dar își cunoaște și limitele.

Două școli, o singură problemă

Înainte de Kant, filozofii se împărțeau în două tabere. Raționaliștii spuneau că adevărata cunoaștere vine din rațiune, iar simțurile ne încurcă. Empiriștii spuneau că totul vine din experiență, iar mintea doar înregistrează.

Empiristul David Hume dusese lucrurile până la capăt. Când o bilă de biliard lovește alta, spune Hume, noi vedem doar că una se mișcă și apoi cealaltă. „Cauza” însăși nu o vedem niciodată. Este doar obișnuința noastră de a aștepta același lucru. Dar dacă legătura cauzală este doar obișnuință, toată știința stă pe nisip.

Kant spune că Hume l-a „trezit din somnul dogmatic”. Răspunsul lui: cunoașterea începe cu experiența, dar nu vine toată din ea. Simțurile dau materialul, mintea dă forma.

Gândurile fără conținut sunt goale, intuițiile fără concepte sunt oarbe.Kant, Critica rațiunii pure

Patru feluri de afirmații

Kant sortează afirmațiile (el le numește „judecăți”) după două criterii.

A priori / a posteriori: de unde știu că este adevărat? A posteriori înseamnă din experiență: „Afară plouă”, trebuie să mă uit. A priori înseamnă fără apel la experiență: „Orice triunghi are trei laturi”, nu trebuie să verific niciun triunghi.

Analitic / sintetic: ce îmi spune afirmația? Analitică este cea care doar desface ce era deja în subiect: „Burlacii sunt necăsătoriți”. Sintetică este cea care adaugă ceva nou: „Burlacii din acest oraș sunt mai mulți decât anul trecut”.

Surpriza este căsuța galbenă. „7 + 5 = 12” spune ceva nou, pentru că 12 nu se află nici în 7, nici în 5. Și totuși este sigur, fără să numărăm de fiecare dată. La fel „orice schimbare are o cauză”. Matematica și fizica sunt pline de asemenea afirmații.

Cum sunt ele posibile? Aceasta este întrebarea la care răspunde toată Critica rațiunii pure.

Revoluția copernicană

Copernic a explicat mișcarea stelelor punând în mișcare observatorul, nu cerul. Kant face la fel în filozofie.

Până la el se credea că mintea trebuie să se potrivească obiectelor. Dar atunci nu am putea ști nimic sigur despre ele înainte de a le întâlni. Kant întoarce relația: obiectele, așa cum le cunoaștem, se potrivesc felului în care lucrează mintea noastră. Ce pune mintea în ele putem ști dinainte, cu siguranță.

Transcendental: cuvântul lui Kant pentru cercetarea care nu se ocupă de obiecte, ci de condițiile care fac posibilă cunoașterea lor. Exemplu: fizicianul întreabă „ce cauză are fulgerul?”. Întrebarea transcendentală este „cum de putem gândi ceva ca având o cauză?”.

Comparație: purtăm ochelari cu lentile colorate pe care nu-i putem scoate. Nu știm cum arată lumea fără ei, dar știm sigur, dinainte, că tot ce vom vedea va avea culoarea lor.

Prima lentilă: spațiul și timpul

Sensibilitate: capacitatea de a primi impresii prin simțuri. Ce primim astfel Kant numește intuiție: nu „presimțire”, ci întâlnirea directă cu ceva dat, de pildă pata roșie pe care o văd acum.

Orice vedem se află undeva și cândva. Kant susține că spațiul și timpul nu sunt lucruri pe care le-am descoperit în lume. Sunt felul în care simțurile noastre primesc orice.

Proba lui Kant: poți să-ți imaginezi un spațiu gol, fără niciun obiect. Dar nu poți să-ți imaginezi un obiect care să nu fie în spațiu. Deci spațiul vine „înaintea” obiectelor.

Așa se explică de ce geometria este sigură și totuși ne spune ceva nou: ea descrie forma spațiului, pe care o purtăm în noi. La fel aritmetica, prin numărare, se sprijină pe timp.

A doua lentilă: categoriile

Intelect: capacitatea de a gândi ceea ce simțurile ne dau, adică de a lega impresiile între ele cu ajutorul conceptelor.

Simțurile singure dau doar o înșiruire: lumină, căldură, o formă. Ca să am o experiență („soarele încălzește piatra”), mintea trebuie să lege impresiile. Pentru asta are douăsprezece concepte de bază, pe care nu le-a învățat de nicăieri.

Categorii: conceptele cele mai generale ale intelectului. Cele mai importante sunt substanța (ceva care rămâne, în timp ce însușirile i se schimbă) și cauzalitatea (orice întâmplare urmează după alta, după o regulă).

Exemplul lui Kant. Simțurile: „Soarele luminează piatra. Piatra este caldă.” Intelectul adaugă categoria de cauză: „Soarele încălzește piatra.” Abia acum avem o cunoștință.

Acesta este răspunsul către Hume. Cauza nu se vede în lucruri, este adevărat. Dar nu este o simplă obișnuință: este o regulă a minții, fără de care nu am avea deloc experiență.

Unde rațiunea merge prea departe

Categoriile funcționează doar pentru ceea ce poate fi dat în experiență. Rațiunea însă vrea mai mult: caută răspunsuri ultime despre suflet, despre lume ca întreg și despre Dumnezeu. Aici ea se încurcă.

Antinomie: o pereche de afirmații opuse pe care rațiunea le poate „dovedi” la fel de bine pe amândouă. Exemplu: „Lumea are un început în timp” și „Lumea nu are început”.

Nici dovezile existenței lui Dumnezeu nu rezistă. Cea mai cunoscută spunea: Dumnezeu este ființa desăvârșită, deci trebuie să și existe. Kant răspunde că existența nu este o însușire care se adaugă unui concept.

Exemplul lui: o sută de taleri imaginați au exact aceleași însușiri ca o sută de taleri reali. Diferența se simte doar la buzunar. Din definiția unui lucru nu putem scoate existența lui.

Concluzia nu este ateismul. Nu putem dovedi că Dumnezeu există și că sufletul este nemuritor, dar nici contrariul.

A trebuit să pun limite cunoașterii, ca să fac loc credinței.Kant, Critica rațiunii pure, prefața la ediția a doua (reformulat)

Voința bună și datoria

Inteligența, curajul, bogăția pot fi folosite și pentru rău. Un singur lucru este bun fără nicio rezervă, spune Kant: voința bună.

Voință bună: voința care vrea binele pentru că este bine, nu pentru ce iese din el. Rămâne bună chiar dacă, din ghinion, nu reușește nimic.

De aceea valoarea morală a unei fapte nu stă în rezultat, ci în motiv. Kant deosebește trei cazuri.

Datorie față de înclinație: înclinația este ce îmi vine să fac (din plăcere, frică, interes, chiar simpatie). Datoria este ce trebuie făcut din respect pentru legea morală, fie că îmi vine sau nu.

Asta nu înseamnă că fapta bună trebuie făcută cu silă. Înseamnă doar că ea are valoare morală atunci când ai fi făcut-o și dacă nu ți-ar fi plăcut.

Imperativul categoric

Imperativ: o poruncă a rațiunii, care se exprimă prin „trebuie”. Ipotetic este cel care depinde de un scop: „Dacă vrei să treci examenul, învață.” Categoric este cel care poruncește fără condiții: „Nu minți.”

Morala nu poate fi ipotetică, altfel ar fi valabilă doar pentru cine vrea scopul. Dar cum afli ce poruncește ea? Printr-un test.

Maximă: regula personală după care acționez. Exemplu: „Când am nevoie de bani, împrumut și promit că dau înapoi, deși știu că nu voi da.”

Testul: aș putea vrea ca maxima mea să devină lege pentru toți? Dacă toți ar promite fals, nimeni n-ar mai crede nicio promisiune, deci nici a mea n-ar mai funcționa. Maxima se distruge singură. Fapta este interzisă.

Întrebarea nu este „ce s-ar întâmpla rău?”, ci „îmi fac o excepție pe care n-aș putea-o îngădui tuturor?”. Imoralul este cel care vrea ca regula să fie valabilă pentru toți, mai puțin pentru el.

Omul ca scop și autonomia

Kant dă aceleiași legi încă două formulări.

A doua: tratează umanitatea, în tine și în ceilalți, întotdeauna și ca scop, niciodată doar ca mijloc. Lucrurile au preț și pot fi înlocuite. Omul are demnitate și nu poate fi înlocuit.

Exemplu: când iau un taxi, mă folosesc de șofer ca mijloc, dar el a consimțit și este plătit, deci îl tratez și ca scop. Când îl mint pe cineva ca să obțin bani, îl folosesc doar ca unealtă: nu ar fi consimțit dacă ar fi știut.

Autonomie („lege proprie”): voința își dă singură legea morală, prin rațiune. Opusul este heteronomia: primesc legea din afară, de la frică, interes, obicei sau autoritate.

Aceasta este a treia formulare și miezul eticii lui Kant: sunt liber nu când fac ce îmi vine, ci când ascult de legea pe care rațiunea mea o recunoaște ca dreaptă.

Libertatea și ce pot spera

Dacă trebuie să fac ceva, înseamnă că pot: „trebuie” nu are sens pentru o piatră. Morala presupune deci libertatea. Dar știința spune că totul în natură are o cauză. Cum se împacă?

Prin deosebirea de mai înainte. Ca fenomen, omul este prins în lanțul cauzelor, ca orice lucru din natură. Ca ființă rațională, el aparține și unei alte ordini și poate începe singur o faptă. Omul este cetățean a două lumi.

Postulat: ceva ce nu pot dovedi, dar trebuie să admit pentru ca morala să aibă sens. Kant numește trei: libertatea, nemurirea sufletului și existența lui Dumnezeu.

Raționamentul: omul bun merită să fie și fericit, dar în lumea aceasta virtutea și fericirea nu merg mereu împreună. Putem spera, nu ști, că ele se întâlnesc până la urmă. Așa răspunde Kant la a treia întrebare: ce cunoașterea nu poate dovedi, morala ne îngăduie să sperăm.

Frumosul și sublimul

A treia Critică pornește de la o observație simplă. Când spun „îmi place ciocolata”, vorbesc doar despre mine. Când spun „trandafirul acesta este frumos”, aștept ca și ceilalți să fie de acord, deși nu pot dovedi nimic.

Plăcere dezinteresată: plăcerea pe care o am în fața frumosului nu ține de vreun folos. Nu vreau să mănânc tabloul și nici să-l vând, îmi place pur și simplu să-l privesc.

Frumosul pare făcut cu un rost, deși nu servește la nimic anume. Kant numește asta „finalitate fără scop”.

Sublim: ce ne copleșește prin mărime sau putere, de pildă oceanul în furtună sau cerul înstelat. Ne simțim mici ca trup, dar descoperim în noi ceva mai mare decât natura: rațiunea și legea morală.

Spre pacea eternă

Spre sfârșitul vieții, Kant aplică morala la relațiile dintre state. Războiul nu este o fatalitate. Așa cum oamenii au ieșit din starea de luptă a tuturor împotriva tuturor făcând legi, la fel pot face și statele.

El propune trei condiții. Prima: fiecare stat să aibă o constituție în care cetățenii hotărăsc, pentru că cei care duc greul războiului îl vor încuviința mai greu. A doua: statele să formeze o federație, o ligă a păcii, nu un stat mondial. A treia: orice om să aibă dreptul de a fi primit fără dușmănie pe teritoriul altui stat.

Ecoul de azi: Organizația Națiunilor Unite și Uniunea Europeană sunt, în bună măsură, încercări de a pune în practică această schiță din 1795.