Existențialismul

O filozofie născută din criză

Prima jumătate a secolului XX aduce două războaie mondiale, lagăre, orașe distruse. Încrederea veche că rațiunea și progresul duc omenirea spre bine se clatină. Tot acum apare societatea de masă, în care omul se simte un număr printre altele.

În acest climat, câțiva filozofi mută întrebarea. Nu mai întreabă întâi „din ce este făcută lumea?” sau „ce putem cunoaște?”, ci „ce înseamnă pentru mine să exist?”.

După 1945, la Paris, existențialismul iese din universitate. Sartre și Camus scriu romane și piese de teatru, se discută în cafenele, iar pentru câțiva ani curentul devine o adevărată modă.

De reținut: existențialismul nu este o școală cu o doctrină comună. Este o familie de gânditori care pun aceeași întrebare și dau răspunsuri foarte diferite.

Strămoșii

Trei nume din lecțiile anterioare stau la rădăcină.

De la Kierkegaard vine ideea că adevărul care contează este cel pe care îl trăiești tu, ca individ, și că în fața alegerilor mari ești singur și cuprins de neliniște.

De la Nietzsche vine diagnosticul: „Dumnezeu a murit”. Adică vechile temeiuri ale valorilor nu mai sunt crezute, și niciun sens nu mai este dat dinainte.

De la Husserl și Heidegger vine metoda: descrie experiența așa cum este trăită, înainte de orice teorie. Heidegger arată că omul nu este un lucru printre lucruri, ci ființa pentru care propria existență este o problemă.

Ce înseamnă aici „existență”

Existență: în vorbirea obișnuită, orice lucru „există”: o piatră, un copac, un om. Existențialiștii păstrează cuvântul doar pentru om. A exista înseamnă a avea de hotărât asupra propriei vieți. Piatra este. Omul are de devenit.

Existențialism: numele dat acestei familii de gânditori. Doar Sartre l-a purtat cu plăcere. Jaspers vorbea despre „filozofia existenței”, Camus a respins eticheta, iar Marcel, după ce a acceptat-o o vreme, a renunțat la ea.

Toți patru au totuși trei lucruri în comun: omul nu are o natură fixă, dată dinainte. Anumite experiențe, de obicei dureroase, îl trezesc. Și nimeni nu poate trăi sau alege în locul lui.

Ce nu poate vedea știința

Jaspers a fost medic psihiatru înainte de a fi filozof. A văzut de aproape cum știința îl studiază pe om: ca pe un obiect, din afară. Poate măsura, clasifica, explica. Dar un lucru îi scapă: cel care trăiește toate acestea.

Viața de fapt (germ. Dasein): ceea ce sunt ca ființă între altele: trupul meu, temperamentul, familia, meseria, epoca. Poate fi descris din afară și seamănă cu al altora.

Existența (germ. Existenz): ceea ce sunt eu însumi, de neînlocuit. Nu se vede din afară. O cunosc doar dinăuntru, ca pe o posibilitate pe care trebuie să o împlinesc liber.

Exemplu: fișa medicală și CV-ul meu spun adevărul despre mine. Dar dacă le-ar citi cineva, ar ști cine sunt? Ele descriu viața mea de fapt. Existența mea este ceea ce fac eu cu toate acestea.

Situațiile-limită

Cum ajung de la viața de fapt la existență? De obicei, nu de bunăvoie. Zi de zi mă sprijin pe obiceiuri, planuri, lucruri de făcut. Este nevoie de ceva care să dărâme acest sprijin.

Situație-limită: o situație din care nu pot ieși și pe care nu o pot schimba. Jaspers numește patru: moartea, suferința, lupta și vina. În fața lor, soluțiile practice nu mai ajută. Sunt aruncat înapoi asupra mea.

Dintre ele, moartea este piatra de încercare. Ce își păstrează valoarea când mă gândesc că voi muri este trăit cu adevărat. Ce se năruie era gol.

Exemplu: mulți oameni spun, după o boală grea, că au aflat „ce contează de fapt”. Nimic din afară nu s-a schimbat. S-a schimbat felul în care își privesc viața.

Comunicarea și transcendența

Jaspers nu lasă omul singur în fața zidului. Primul sprijin este celălalt. Nu ajung la mine însumi de unul singur, ci într-o legătură adevărată, pe care el o numește „luptă iubitoare”: doi oameni care își spun adevărul fără menajamente, tocmai pentru că țin unul la altul.

Transcendență: ceea ce depășește lumea și stă la temelia ei. Jaspers nu o numește neapărat „Dumnezeu” și nu crede că poate fi dovedită sau cunoscută ca un obiect.

Cifru: un semn prin care transcendența se lasă întrezărită. Orice poate deveni cifru: un cer înstelat, o operă de artă, o întâmplare din istorie, chiar și un eșec.

Jaspers numește această atitudine „credință filozofică”: o deschidere față de ceva mai mare decât omul, fără dogme și fără certitudini.

Exemplu: același apus de soare este pentru meteorolog un fenomen optic, iar pentru cineva aflat într-un moment greu poate fi un semn că viața are un rost. Al doilea îl citește ca pe un cifru.

Existența precede esența

Aceasta este formula cea mai cunoscută a existențialismului. Ca să o înțelegem, avem nevoie de un cuvânt.

Esență: ceea ce face ca un lucru să fie ceea ce este: definiția, „rețeta” lui. Esența unui cuțit este să taie.

Sartre ia ca exemplu un cuțit de tăiat hârtie. Înainte să existe, meșterul a știut ce este și la ce servește. La lucruri, esența vine înaintea existenței.

Dacă Dumnezeu l-ar fi făcut pe om după un plan, omul ar fi la fel ca acel cuțit. Dar Sartre este ateu: nu există meșter, deci nu există plan. Omul apare întâi în lume și abia apoi se definește, prin ce face.

Omul nu este nimic altceva decât ceea ce face din el însuși.Sartre, Existențialismul este un umanism (reformulat)

Urmarea: nu există „laș din naștere” sau „erou din naștere”. Lașul este cel care a făcut fapte lașe, și mâine poate face altfel.

Lucrurile sunt, omul nu este încă

În Ființa și neantul, Sartre deosebește două feluri de a fi.

În-sine (fr. en-soi): felul de a fi al lucrurilor. O piatră este pur și simplu ceea ce este: plină, închisă, fără distanță față de ea însăși. Pentru-sine (fr. pour-soi): felul de a fi al omului, adică al conștiinței. Omul nu coincide niciodată cu el însuși: se privește, se judecă, se gândește altfel decât este.

Neant: nu un „gol” din afara noastră, ci puterea conștiinței de a spune „nu”: de a observa ce lipsește, de a-și închipui ce nu există încă, de a refuza ce este.

Exemplul lui Sartre: intru în cafenea să-l întâlnesc pe Pierre, și Pierre nu este acolo. „Văd” absența lui în toată cafeneaua. O piatră n-ar putea observa că lipsește ceva. Doar o conștiință aduce „nu”-ul în lume.

De aici o formulare ciudată, dar exactă: omul „este ceea ce nu este și nu este ceea ce este”. Sunt mereu înaintea mea, în ceea ce plănuiesc să fiu.

Libertate, răspundere, angoasă

Dacă nimic nu mă definește dinainte, sunt liber. Nu „am” libertate, ca pe o însușire. Sunt libertate, și nu pot scăpa de ea: chiar și a nu alege este o alegere. Sartre spune că omul este „condamnat să fie liber”.

Facticitate: tot ce nu am ales: trupul, părinții, locul nașterii, trecutul. Proiect: ceea ce fac din toate acestea, direcția în care mă arunc. Facticitatea nu-mi anulează libertatea: nu aleg cărțile, dar eu joc mâna.

Angoasă: nu este frica de ceva din afară, ci amețeala în fața propriei libertăți. Exemplu: pe marginea unei prăpăstii, frica este că aș putea aluneca. Angoasa este gândul că nimic nu mă împiedică să sar.

Exemplul lui Sartre: în timpul războiului, un student îl întreabă ce să facă: să plece să lupte împotriva ocupantului sau să rămână cu mama lui, care nu-l mai are decât pe el. Nicio morală și niciun sfătuitor nu pot hotărî în locul lui. Răspunsul lui Sartre: „Ești liber, alege.”

Alegând pentru mine, arăt și cum cred că ar trebui să fie un om. De aceea răspunderea mea este, într-un fel, pentru toți.

Reaua-credință: fuga de libertate

Libertatea este grea, așa că încercăm să scăpăm de ea.

Rea-credință (fr. mauvaise foi): minciuna pe care mi-o spun mie însumi ca să nu răspund de alegerile mele. Mă port ca și cum aș fi un lucru cu însușiri fixe, nu o ființă liberă.

Exemplul lui Sartre: chelnerul din cafenea, cu gesturi prea precise și prea grăbite. El „joacă” rolul de chelner, ca și cum ar fi chelner așa cum o călimară este călimară. Se ascunde în rol ca să nu mai aibă de ales cine este.

Formele de zi cu zi sunt scuzele: „așa sunt eu”, „n-am avut de ales”, „toți fac așa”. Opusul relei-credințe este autenticitatea: a recunoaște că alegerea a fost a mea.

Privirea celuilalt

Nu sunt singur pe lume, și asta complică lucrurile. Cât timp sunt singur, sunt pur și simplu ceea ce fac. Când mă privește cineva, devin dintr-odată un obiect în lumea lui: cineva despre care se poate spune „este așa”.

Am nevoie de privirea celuilalt ca să aflu cine sunt. Dar tocmai ea mă fixează și îmi ia libertatea de a fi altceva. De aici replica dintr-o piesă a lui Sartre: „Infernul sunt ceilalți”.

Replica nu spune că oamenii sunt răi. În piesă, trei morți sunt închiși pentru totdeauna într-o cameră, fiecare sub ochii celorlalți doi. Infernul este să nu mai poți scăpa de imaginea pe care și-au făcut-o alții despre tine.

Exemplu de azi: rețelele sociale. Un profil este felul în care vrem să fim văzuți. Cu cât depindem mai mult de aprecierile altora, cu atât suntem mai aproape de camera din piesă.

Absurdul

Camus nu scrie tratate. Gândește în imagini: eseuri, romane, piese de teatru. Punctul lui de plecare este o experiență pe care o poate avea oricine.

Trezire, tramvai, patru ore de lucru, masă, patru ore de lucru, tramvai, somn, și tot așa de luni până sâmbătă. Într-o zi apare întrebarea „de ce?”, și decorul se prăbușește.

Absurd: în vorbirea obișnuită înseamnă „fără noimă”. La Camus are un sens precis: ciocnirea dintre omul care cere sens și claritate și lumea care tace. Absurdul nu se află nici în om, nici în lume, ci între ele.

Omul nu poate renunța la dorința de sens. Lumea nu i-l dă. Camus cere să ținem ambele capete: să nu ne prefacem că lumea răspunde și nici că nu ne mai pasă.

Trei feluri de a răspunde

Mitul lui Sisif începe cu o frază celebră: există o singură problemă filozofică cu adevărat serioasă, sinuciderea. Adică: merită viața trăită, dacă nu are un sens dat?

Camus cântărește trei răspunsuri. Primul este sinuciderea: omul dispare, și odată cu el dispare întrebarea. Al doilea este „saltul”: omul se aruncă într-o speranță, religioasă sau de alt fel, care promite un sens dincolo de lume. Camus îl numește „sinucidere filozofică”, pentru că aici este sacrificată luciditatea.

Al treilea este al lui: a trăi cu ochii deschiși, fără să fugi nici într-o parte, nici în cealaltă.

Revoltă: refuzul de a accepta absurdul și, în același timp, refuzul de a fugi de el. Nu este o răscoală de o zi, ci o atitudine: a spune „nu” lipsei de sens, trăind din plin.

Sisif fericit

Eroul absurdului este Sisif. În mitul grec, zeii l-au pedepsit să împingă la nesfârșit un bolovan până în vârful unui munte, de unde acesta se rostogolește înapoi. O muncă fără rost și fără sfârșit.

Pe Camus îl interesează clipa în care Sisif coboară după piatră. Atunci el își vede limpede soarta, și tocmai asta îl face mai tare decât ea. Nu mai așteaptă nimic, nu se mai plânge. Piatra este a lui.

Lupta însăși către înălțimi ajunge ca să umple o inimă de om. Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit.Camus, Mitul lui Sisif, ultimele rânduri (reformulat)

Exemplu: munca unui părinte, a unui medic sau a unui profesor nu „se termină” niciodată. Mâine o ia de la capăt. Sensul ei nu stă la capătul drumului, ci în felul în care este făcută.

De la revoltă la solidaritate

După război, Camus face un pas mai departe. Cine se revoltă descoperă că nu este singur: și ceilalți suferă de același absurd. Revolta îi leagă pe oameni.

Mă revolt, deci suntem.Camus, Omul revoltat (1951)

În romanul Ciuma, un oraș este lovit de epidemie. Doctorul Rieux nu crede în Dumnezeu și nu speră într-o victorie definitivă. Totuși îngrijește bolnavii zi de zi, pentru că asta este de făcut.

Revolta are însă o limită. Când cineva sacrifică oameni vii în numele unui viitor fericit, revolta s-a trădat pe ea însăși. Camus cere măsură. Din această cauză s-a despărțit în 1952 de Sartre, care era dispus să scuze violența revoluționară.

Două feluri de a te raporta la lume

Gabriel Marcel este vocea creștină a familiei. Pornește de la o deosebire simplă, din limbajul de zi cu zi.

A avea: atitudinea prin care tratez totul ca pe un obiect: îl posed, îl folosesc, îl țin sub control. A fi: atitudinea prin care iau parte la ceva sau la cineva, mă deschid și mă las schimbat.

Lumea modernă, spune Marcel, trăiește tot mai mult în registrul lui „a avea”. Omul ajunge să fie socotit după funcțiile lui: ce produce, cât câștigă, la ce folosește. Dar o viață trăită doar așa rămâne goală.

Exemplu: „am un corp” și „sunt corpul meu” nu spun același lucru. Pot „avea” o sută de prieteni într-o listă și să nu fiu prieten cu nimeni.

Problemă și mister

Problemă: ceva care stă în fața mea și pe care îl pot rezolva din afară, cu o tehnică. Mister: ceva în care sunt prins eu însumi, așa că nu-l pot privi din afară. La Marcel, „mister” nu înseamnă „necunoscut”, ci „ceva la care iau parte”.

Exemplu: un motor stricat este o problemă. Iubirea, moartea cuiva drag, răul sunt mistere. Cine le tratează ca pe niște probleme de rezolvat le pierde tocmai miezul.

La mister se ajunge prin iubire, fidelitate și speranță. Iubirea se deschide fără rezerve către celălalt și, prin el, arată mai departe, spre Dumnezeu, pe care Marcel îl numește „Tu absolut”.

Diferența față de Sartre este izbitoare. Pornesc din același loc, omul concret între ceilalți oameni, și ajung la concluzii opuse.

Același început, sprijin diferit

Putem acum reciti schema de la început. Toți patru pornesc de la om ca ființă neterminată, care trebuie să hotărască asupra ei înseși. Toți descriu o experiență care îl trezește. Se despart atunci când întrebăm: pe ce se poate sprijini omul?

Jaspers și Marcel răspund că există ceva mai mare decât omul, chiar dacă nu poate fi dovedit. De aceea sunt numiți uneori existențialiști religioși. Sartre și Camus răspund că omul nu are alt sprijin decât pe el însuși și pe ceilalți oameni. Ei sunt existențialiștii atei.

Întrebare bună de pus: care două poziții ți se par cele mai apropiate și care cele mai depărtate? Mulți îi apropie pe Camus de Jaspers, deși unul este necredincios și celălalt nu.