Berkeley și Hume

Un episcop, un sceptic și un economist

George Berkeley se naște în Irlanda și studiază la Trinity College din Dublin. Își scrie operele principale înainte de 30 de ani. Mai târziu încearcă să întemeieze un colegiu în Bermude, petrece trei ani în America așteptând bani care nu mai vin și sfârșește ca episcop anglican în Irlanda. Orașul Berkeley din California, cu universitatea lui, îi poartă numele.

David Hume se naște la Edinburgh. La 28 de ani publică Tratat asupra naturii umane, care, spune el, „a căzut mort din tipar”: aproape nimeni nu l-a citit. Devine cunoscut ca istoric, cu o Istorie a Angliei în mai multe volume. Din cauza reputației de ateu nu primește niciodată o catedră de filozofie.

Prietenul lui cel mai apropiat este Adam Smith, profesor de filozofie morală la Glasgow, care va deveni întemeietorul economiei moderne.

Problema moștenită de la Locke

Locke spusese două lucruri. Primul: mintea percepe direct doar propriile idei. Al doilea: în spatele ideilor există lucruri materiale care le cauzează și cu care, în parte, seamănă.

Cele două afirmații se bat cap în cap. Dacă percep doar idei, cum pot ști că dincolo de ele există lucruri materiale? Cum pot compara ideea cu lucrul, dacă lucrul nu îl văd niciodată, ci doar ideea lui?

O comparație: ai doar fotografii ale unei persoane pe care nu ai întâlnit-o niciodată. Poți spune că fotografiile seamănă cu ea? Pentru asta ar trebui s-o vezi măcar o dată fără fotografie.

Berkeley și Hume pornesc exact de aici. Fiecare taie o parte din ce mai rămăsese la Locke.

Ce este un măr?

Berkeley ne cere să facem un exercițiu simplu. Ia un măr și spune tot ce știi despre el. E roșu, rotund, are un anumit miros, e dulce, e tare la atingere, face „cronț” când muști. Toate acestea sunt lucruri văzute, mirosite, gustate, pipăite, auzite. Adică percepții.

Acum scoate, în gând, toate aceste percepții. Ce a mai rămas din măr? Nimic. Mărul nu este altceva decât acest mănunchi de idei care apar mereu împreună.

De aici formula celebră a lui Berkeley.

A fi înseamnă a fi perceput.Berkeley, Principii, §3. În latină: esse est percipi.

Imaterialism: concepția lui Berkeley că nu există materie, adică ceva care să existe în afara oricărei minți. Există doar minți, care percep, și ideile percepute de ele.

De ce „materia” e un cuvânt gol

Filozofii vorbeau despre „materie”: un suport fără culoare, fără gust, fără miros, care stă în spatele însușirilor și le ține laolaltă. Berkeley îi provoacă: încearcă să-ți imaginezi așa ceva.

Nu poți. Nu îți poți imagina o mișcare care să nu fie nici rapidă, nici lentă, sau un corp întins care să nu aibă nicio culoare și nicio mărime. Orice îți imaginezi are însușiri concrete. Un „ceva fără nicio însușire” nu este o idee, este doar un cuvânt.

Berkeley lovește și deosebirea lui Locke dintre calitățile primare și secundare. Mărimea unui lucru se schimbă și ea, după cât de departe stai; forma pare alta din unghiuri diferite. Deci și calitățile primare sunt tot în minte, ca și culoarea.

Atenție: Berkeley nu spune că masa de care te lovești e o iluzie. „Lucrurile pe care le văd și le ating există cu adevărat; neg doar ce filozofii numesc materie” (Principii, §35, reformulat). El vrea să ajungă tocmai la bunul-simț, scăpând de o ipoteză inutilă.

Ideile pe care nu le fac eu

Dacă totul e idee, nu înseamnă asta că lumea e doar imaginația mea? Nu, răspunde Berkeley, și face o deosebire.

Unele idei le fac eu: îmi pot imagina oricând un cal cu aripi și îl pot șterge la fel de repede. Altele nu depind de mine. Când deschid ochii la amiază, nu pot alege să nu văd lumina. Ideile simțurilor sunt mai vii, mai stabile și urmează o ordine pe care nu eu o hotărăsc.

Cineva trebuie să le producă. Materia nu poate, pentru că ea nu există, iar o idee nu poate cauza nimic: e pasivă. Doar o minte activă poate produce idei. Iar o minte care ne dă tuturor, mereu, ideile ordonate ale întregii lumi nu poate fi decât Dumnezeu.

Copacul din curte, când nu-l privește nimeni

Obiecția clasică: dacă a fi înseamnă a fi perceput, atunci masa dispare când ies din cameră și reapare când intru? Berkeley răspunde: nu dispare, pentru că o percepe în continuare Dumnezeu, care percepe totul, mereu.

Tot Dumnezeu explică de ce vedem aceeași lume. Când tu și eu privim același copac, nu există un copac de materie între noi. Dumnezeu ne dă amândurora idei care se potrivesc.

Legile naturii: la Berkeley, ordinea constantă în care Dumnezeu produce ideile în noi. Focul nu „împinge” căldura în mână; Dumnezeu face ca ideea de căldură să urmeze mereu ideii de foc.

Știința nu își pierde deci rostul. Ea descrie regularitățile, ca să putem prevedea ce urmează. Scopul lui Berkeley, ca episcop, era să apere credința: dacă lumea nu e decât materie, Dumnezeu pare de prisos. Dacă materia nu există, Dumnezeu este prezent în fiecare clipă a experienței.

Orice idee e o copie a unei impresii

Hume împarte tot ce se află în minte în două.

Impresie: ce trăim direct și viu: o senzație, o durere, o emoție. Exemplu: arsura când atingi o oală fierbinte.

Idee: o copie mai slabă a unei impresii, în amintire sau în gând. Exemplu: când îți amintești arsura, nu te mai doare.

Regula de bază a lui Hume: orice idee simplă vine dintr-o impresie anterioară. Imaginația poate combina ideile: din „aur” și „munte” face un munte de aur, pe care nu l-a văzut nimeni. Dar nu poate inventa nimic din care să nu fi avut măcar piesele.

Ideile nu se înșiră la întâmplare. Se cheamă una pe alta după trei legi: asemănarea, apropierea în spațiu sau timp și relația de cauză și efect.

Două feluri de cunoaștere și un test pentru cuvintele mari

Tot ce putem ști intră, după Hume, în una din două categorii.

Relații între idei: adevărurile matematicii și ale logicii. Sunt absolut sigure, pentru că opusul lor se contrazice („2 + 2 = 5” este imposibil). Dar nu ne spun nimic despre lumea reală.

Chestiuni de fapt: tot ce aflăm despre lume, din experiență. „Soarele va răsări mâine.” Opusul lor e mereu posibil: îmi pot imagina fără contradicție că soarele nu răsare.

Din regula „orice idee vine dintr-o impresie” Hume face un test. Când un filozof folosește un cuvânt mare, ca „substanță”, „suflet” sau „putere”, întreabă-l: din ce impresie vine această idee? Dacă nu poate arăta niciuna, cuvântul nu are sens.

Hume încheie Cercetarea cu un sfat provocator: ia orice carte din bibliotecă și întreabă dacă are calcule despre numere sau observații despre fapte. Dacă n-are nici una, nici alta, arunc-o în foc, pentru că nu conține decât sofisme și iluzii.

Ce vedem, de fapt, când o bilă lovește alta?

Aplică testul lui Hume ideii de cauză. Pe o masă de biliard, bila albă lovește bila roșie, iar cea roșie pornește. Spunem: lovitura a cauzat mișcarea. Ce am văzut, de fapt?

Am văzut trei lucruri: bila albă se mișcă, atinge bila roșie, bila roșie se mișcă. Am văzut că primul eveniment vine înaintea celui de-al doilea, că se ating și că perechea apare de fiecare dată. Nu am văzut însă o a patra componentă: o „forță” sau o „legătură necesară” care să oblige a doua bilă să pornească.

Legătură necesară: ideea că, dacă A are loc, B trebuie să urmeze, nu doar că urmează de obicei. Hume caută impresia din care ar veni această idee și nu o găsește în lucruri.

Necesitatea este ceva care există în minte, nu în obiecte.Hume, Tratat, 1.3.14 (reformulat)

Obișnuința, marea călăuză a vieții

De unde vine atunci convingerea că bila roșie trebuie să pornească? Din repetiție. Am văzut de sute de ori aceeași pereche. Mintea s-a obișnuit, iar când vede A, trece singură la ideea de B. Sentimentul acestei treceri este tot ce stă în spatele cuvântului „necesar”.

Problema inducției: din faptul că ceva s-a întâmplat de multe ori nu rezultă logic că se va întâmpla din nou. Toate concluziile noastre despre viitor se sprijină pe presupunerea că natura va rămâne la fel, iar presupunerea aceasta nu poate fi dovedită fără a ne învârti în cerc.

Filozoful Bertrand Russell a dat mai târziu un exemplu crud: un pui care e hrănit în fiecare dimineață de fermier ajunge să se aștepte la mâncare când îl vede. Într-o zi, fermierul vine și îi sucește gâtul.

Hume nu ne cere să nu mai credem în cauze. Fără obișnuință nu am putea trăi nici o zi. Arată doar că această credință nu vine din rațiune, ci din natura noastră.

Eul: un mănunchi de percepții

Același test, aplicat eului. Descartes era sigur că există un „eu” care gândește. Hume se uită în interior și spune: de câte ori intru în ceea ce numesc „eu”, dau mereu peste o percepție anume, de căldură sau frig, de iubire sau ură, de plăcere sau durere. Niciodată nu prind un eu fără percepții.

Concluzia lui: eul nu este un lucru stabil, ci un mănunchi de percepții care se succed foarte repede, ca personajele care intră și ies pe o scenă.

Întrebare de verificat: ești aceeași persoană ca la cinci ani? Ai alt corp, alte gânduri, alte amintiri. Ce anume a rămas la fel?

Spectatorul imparțial

Adam Smith pornește de la ideea de simpatie a prietenului său Hume. Când văd pe cineva lovit, mă strâng și eu. Mă pun, în imaginație, în locul lui și simt, mai slab, ce simte el.

Aprob o faptă când pot împărtăși sentimentele celui care o face. Dar cum mă judec pe mine însumi, când sunt prea implicat? Smith răspunde: îmi imaginez un spectator imparțial, un observator corect și neimplicat, și mă întreb dacă el mi-ar înțelege și mi-ar aproba motivele.

Spectator imparțial: privitorul închipuit, corect și fără interese, din perspectiva căruia ne judecăm propriile fapte. Este, în fond, conștiința.

Exemplu: înainte să trimiți un mesaj furios, te întrebi „cum ar arăta asta pentru cineva din afară?”. Asta este, după Smith, vocea spectatorului imparțial.

Mâna invizibilă

În Avuția națiunilor (1776), Smith observă ceva surprinzător. Nu de la bunăvoința măcelarului, a berarului sau a brutarului ne așteptăm să primim cina, ci de la grija lor pentru propriul interes. Fiecare vrea să câștige, dar ca să câștige trebuie să ne ofere ceva ce ne trebuie.

Când mulți oameni schimbă liber între ei și fiecare se specializează în ce face mai bine, apare o ordine pe care n-a plănuit-o nimeni: prețuri, producție, bogăție tot mai mare. Smith spune că fiecare e condus parcă „de o mână invizibilă” spre un scop care nu făcea parte din intenția lui.

Diviziunea muncii: împărțirea unei lucrări în operații mici, făcute de oameni diferiți. Exemplul lui Smith este o fabrică de ace, unde zece muncitori specializați fac mult mai multe ace decât ar face fiecare singur.

Atenție: același Smith a scris întâi o carte despre simpatie. Piața funcționează, după el, doar între oameni care au și conștiință, legi drepte și încredere unii în alții.